Un gând rapid despre iubire

al lui Andrei Pleşu.

Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţie lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate: 1. Ne vom iubi veşnic (cu variante: “Nu ne vom mai despărţi niciodată.”, “Nu-mi mai pot imagina viaţa de aici înainte fără tine.” etc. ) 2. Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna (cu variante: “Suntem făcuţi unul pentru altul.”, “Am fost programaţi de la începutul lumii să ne întâlnim.”, “Eşti dintotdeauna perechea mea, jumătatea mea.” ) 3. Iubirea noastră e unică (“Trăim ceva rarisim, fără precedent, fără comună măsură cu iubirile altor cupluri.” ).

Dacă nu te-ai auzit niciodată proferând măcar unul din aceste trei “absoluturi”, n-ai fost niciodată cu adevărat îndrăgostit. Faptul că i-ai auzit şi pe alţii vorbind la fel nu te demobilizează. Cu tine şi cu amorul tău e altceva. Ceva profund, neconvenţional, ireductibil.

Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sunt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. […] Când se vorbeşte despre iubire, îmbujorarea lirică şi surâsul sublim sunt de rigoare. Problema este că mai toţi, oricâtă literatură, filosofie şi mistică ar invoca, se gândesc, în fond, la câte o poveste romantică de tinereţe, la Mărioara sau la Ionică, la o trăire privată, parcursă exoftalmic, în transă.

Şi totuşi, idolatria iubirii, retorica facilă a unei siropoase giugiuleli cosmice nu sunt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea în sine. Din când în când măcar, trebuie să vorbim despre iubire “la rece”, oricât de mult am leza, prin asta, “tribul” patetic al Emmei Bovary.

O primă tentativă de eliberare din plasa subînţelesurilor de duzină ar putea fi demontarea unui binom care parazitează de secole – a demonstrat-o Denis de Rougemont – spiritul european: binomul iubire – dramă. Cultura europeană a creat într-adevăr, de la Tristan şi Isolda încoace, un model erotic destrămător: iubirea e pasiune, deci suferinţă, deci nefericire. Ea se asociază cu irealizabilul şi, în cele din urmă, cu moartea. În termenii lui de Rougemont, “iubirea fericită nu are istorie”. E anonimă şi mută.

Iubirea adevărată este o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază ca atare în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimţiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întâlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întâlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întâlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora.

Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvântare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pământesc.

Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sunt însă iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru eventuală soluţie de înţelepciune.

Iubirea adevărată e fericire pe termen lung sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.

Aşa cum am promis, am revenit cu câteva pasaje dedicate iubirii de către Andrei Pleşu în Despre frumuseţea uitată a vieţii. Mai multe despre carte citiţi aici.

8 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.