Zaira

Personajul principal care dă şi numele cărţii este un personaj real, Zaira Manta, o păpuşăreasă celebră prin anii ’60, care trăieşte în Timişoara şi care i-a încredinţat lui Cătălin Dorian Florescu povestea vieţii ei, pentru a fi spusă mai departe. Iar acesta o face cu mult talent, întrucât, începând cu anul 1928, anul în care începe prima călătorie a Zairei, în Strehaia, călătoria naşterii ei, şi până în 1998, anul în care se întoarce în Timişoara după 30 de ani petrecuţi în America, povestea care prinde contur în faţa ochilor noştri este captivantă şi cartea mi-a creat acea senzaţie pe care nu am mai avut-o de mult, şi anume de roman în adevăratul sens al cuvântului, de carte pe care nu-ţi vine s-o laşi din mână, pentru că, atât stilul, cât şi întâmplările, firul epic, te leagă cu fire nevăzute de paginile ei.

Romanul deşteaptă amintiri sau oferă imagini şi momente pe care nu avem cum să ni le amintim, pentru că nu le-am trăit, care reprezintă, cumva, puncte de pornire pentru o mai bună înţelegere a epocilor în care se petrece acţiunea, explicaţii simple, pe care nu le-am regăsi într-o formă atât de naturală şi de digerabilă în cărţile de istorie ori prin diverse tratate sau eseuri, ne apropie de nişte realităţi cunoscute direct sau doar auzite.

Nu putem să nu iubim personajul principal, să nu admirăm o demnitate şi o mândrie pe care, cu greu, o mai vedem astăzi, dar pe care o recunoaştem din poveştile generaţiilor anterioare şi încercăm să o păstrăm, dacă ne-a fost insuflată. Nu avem cum să nu-i înţelegem şi să nu ne regăsim în viziunea subiectivă asupra evenimentelor şi asupra vieţii, deşi evocarea se face relativ “la rece”, la o vârsta la care-şi contemplă cu înţelegere şi îngăduinţă viaţa.

Am citit mai multe impresii despre finalul cărţii pe care, bineînţeles nu am să-l povestesc, dar despre care pot spune, iar cei care au citit sau vor citi cartea vor înţelege, că, fără acest final, cele câteva sute de pagini cu povestea vieţii Zairei nu ar fi fost încheiate firesc, pentru că li s-ar fi lipit artificial un final ce-ar fi lăsat impresia de basm rupt de realitate, cu idei şi imagini trunchiate, în care personajele sunt 100% bune sau 100% rele. Însă romanul, ca şi povestea reală, în cazul în care ficţiunea nu a atins întâmplările esenţiale, sunt corecte cu realitatea, cu destinul, uneori de neînţeles, iar personajele sunt caracterizate, cu mici excepţii, atât prin bune, cât şi prin rele, prin lacune şi scăpări.

Dincolo de scriitură şi poveste, mi-a plăcut imaginea de ansamblu creată, exact pe ideea că în fiecare rău rezidă un bine şi aproape în fiecare bine rezidă şi un rău, oamenii văzuţi complex şi complet, nu doar din anume unghiuri şi prin prisma doar a unor trăsături. Nu ştiu dacă am exprimat foarte bine impresia, ideea ar fi că nici autorul şi nici Zaira, în principiu, nu emit judecăţi, nu pun etichete, ci, discret şi fain, lasă cititorul să facă asta.
Cred că, din ce-am scris, reiese destul de clar că mi-a plăcut şi o recomand, iar pe autor îl păstrez în vizor, ca să zic aşa, urmând să citesc curând o altă carte de el, pe care tocmai mi-am luat-o, Maseurul orb.

O recenzie interesantă găsiţi aici şi un fragment din carte aici.

Facebook comments:

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.