Oana Pellea – esenţă de suflet

Jurnalul Oanei PelleaJurnalul Oanei Pellea…curiozitate maximă..o actriţă pe care o admir foarte mult şi căreia, de-a lungul timpului, pe măsură ce mai aveam ocazia să o văd într-o piesă, într-un film, în vreo emisiune, îi ridicam din ce în ce mai sus piedestalul, întotdeauna considerând-o “altceva”.

Foarte greu, ca şi spectator, să-ţi imaginezi unde se termină exact rolul unui actor şi începe el…poţi vedea şi aprecia talentul, poţi admira un om, care poate fi, foarte bine, doar o imagine mai căutată şi mai “prelucrată”, prin natura meseriei, decât a altor oameni.

Citind Jurnalul, am descoperit un om autentic, un om adevărat, o esenţă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc sau să ştiu că există.

Recunosc că mai lăcrimez pe la câte un film, dar nu mi s-a mai întâmplat de mult să simt atâta emoţie citind o carte…am râs, am plâns, am fost impresionată, m-am regăsit, am cunoscut un om de o frumuseţe rară, pe cât de sclipitor, pe atât de sensibil, din alte vremi, un om a cărui existenţă în aceste timpuri mă face să spun: dacă există astfel de oameni, viaţa merită trăită indiferent ce, nu suntem iremediabil condamnaţi.

Cuvintele mele sunt de prisos, intenţionam chiar să nu scriu nimic, ci doar să redau pasaje din carte,  dar scriindu-le, am simţit nevoia să le fac o introducere…Sunt rânduri sensibile pe care le voi reciti şi vor rămâne alături de sufletul meu, rânduri care pun punctul pe i, rânduri de a căror profunzime şi înţelepciune avem nevoie şi la care cu siguranţă voi reveni des.

“Ce excepţională e revoluţia asta informaţională. Ce lucru extraordinar. Păcat că vine pe un teren prost. Păi ce să facă omenirea cu atâta informaţie, când n-a putut înţelege informaţiile de până acum sau nu le-a folosit bine? Nu are decât o singură şansă, întoarcerea la repere. La credinţă. La Dumnezeu. Fără, totul e un eşec. O mare brambureală. O pierdere de sine în informaţii. E ca şi cum ne-am scufunda într-un ocean (informaţional. Ne-am îneca, am muri. dar mândri de informaţie. […] Eh, acum ni se dă marele test. Ce faceţi când veţi şti aproape tot, când aveţi în sfârşit informaţie? Păi ce să facem? Ce să face când omenirea e condusă de mândrie, de Eu şi de bani? Ce să facem, vom folosi informaţia în interesul nostru. Pentru că nu am ajuns la formula “în interesul tuturor”. Încă ne împărţim în noi şi ceilalţi.”

“În toate apariţiile mele şi interviurile mele vorbesc despre nevoia de frumos, despre faptul că eu cred în frumuseţea oamenilor. Şi rezultatul e că tot felul de fătuci sau doamne, corectoare sau băgătoare de seamă, îmi taie tot ce e mai frumos şi inventează scandaluri sau bârfe sau fraze de genul că urăsc actorii etc., şi asta cu argumentul “dar asta vrea publicul!”. Voi muri şi nu voi crede. Sunt absolut convinsă că nu e adevărat şi, mai mult, că nici nu-mi poate nimeni demonstra că nu am dreptate. Am înnebunit cu toţii cu descoperirea “reitingului”. O mare minciună. Înainte minţeam la rezultate cincinalului, acum minţim la ce cere publicul. Tot sub semn global. Dacă există o explozie de vulgar sau facil, de vină e publicul. Dar a încercat cineva să le dea altceva? Eu am văzut că publicul vrea calitate. E loc pentru toţi şi toate sub soare. Dar, dacă tot creăm un reflex al lui Pavlov, de ce nu l-am crea în direcţia bună, care până la urmă se numeşte tot valoare, cultură şi educaţie?”

“Cum să înţeleg politica universală sau chiar, mai simplu, politica, din moment ce am atâta treabă cu mine? Asta mă sperie puţin. Fuga noastră prin timp. Nu mai avem când să ne întâlnim cu noi. Ne uităm la vitrine colorate, la preţuri, ne grăbim spre nu se ştie ce şi putem foarte uşor să ratăm întâlnirea la un colţ de stradă cu noi. Atâta treabă am cu mine şi nu mă pot opri să fug prin timp…

În realitate, habar n-am cine sunt eu. Eu! Cine sunt eu? În afară de un sac de pământ peste care a suflat Dumnezeu, nu ştiu mai nimic. Ştiu ce-mi place şi ce nu, cred că ştiu ce e bine şi ce e rău, mai ştiu că trăiesc – şi cam atât. Nu, nu vreau să ratez întâlnirea cu mine. Trebuie să-mi dau, să inventez timp în care să mă caut de-a binelea şi să mă întâlnesc. Trebuie să găsesc o felie de timp în care să mă caut. Timpul meu şi numai al meu.”

“De ce când vedem ceva frumos tragem aer în piept mai vârtos ca de obicei? De ce?
E incredibil cum trăim într-o realitate plină de mărunţişuri şi prostii şi trecem liniştiţi pe lângă altă realitate, care este adevărul. E incredibil cum ne împrăştiem, ca o explozie, în neesenţă.”

“În loc să mă uit ca hipnotizată la cutia numită televizor, mai bine m-aş uita pe geamul meu oval care dă spre cer. Spectacolul e mult mai viu şi mai interesant. Uite norii, uite-i cum trec…Oricum înveţi mai mult din trecerea norilor decât din emisiunile făcute doar ca să rămâi cu creierul liniştit şi gol. Da, televiziunea a devenit pe tot globul ce mai folosit detergent. Nu-i zice nici Ariel, nici Omo, ci pur şi cimplu televiziune. Detergentul televiziune vă lasă creierele mai curate şi mirosind plăcut. Folosiţi cu încredere. Spală tot.”

“Toţi oamenii de calitate se plâng de nefolosinţă. Se plâng că vremea trece şi nimeni nu are nevoie de ei. E un mare păcat al societăţii româneşti să facă oamenii să se simtă în plus. Tot societatea pierde. Ei, fiind de calitate, îşi vor găsi drumul interior şi vor răzbi oricum. Da’ păcat de amăreală. Păcat de gustul de inutil. Păcat de anii care trec.”

“Anul trecut la munte, a fost prima oară când am cosit. Era rouă dimineaţa şi o coasă stătea rezemată de un copac. M-am apropiat cu sfială şi am început să cosesc. Degeaba am stat pe scenă 20 de ani. Emoţii mai mari nu cred că am avut în viaţa mea. E un sentiment atât de bun şi curat şi esenţial. Ce bine e când te întorci la lucrurile simple. E greu de cosit. M-au durut palmele, dar ce bucurie.
Prea ne-am complicat viaţa şi prea o luăm în serios. Mai bine am merge desculţi prin iarbă din când în când.”

“Iar aici, furnicile numite oameni se strâng pentru război. Ca şi când n-am mai avea loc sub soare. Şi într-un fel, nu mai avem loc. Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci şi ceva de centimetri. Dar raza orgoliului lui e de câţiva kilometri. Şi uite aşa ne călcăm pe orgoliu şi nu mai avem loc unul de altul. Şi raza asta de orgoliu creşte ca o umbră, din ce în ce mai mult, de aproape a întunecat Pământul.”

“Mama: când eşti nemulţumită sau ţi se pare că ai probleme…când vii acasă, pune mâna dreaptă la spate şi încearcă să te descurci doar cu mâna stângă: să dai foc la aragaz, să te speli, să iei ce-ţi trebuie din frigider…Zece minute, nu mai mult….Şi, după zece minute, ia-ţi mâna dreaptă de la spate şi uită-te la ea cu ochii. Şi ai să vezi minunea! Ai să vezi ce înseamnă să ai două mâini. Sau două picioare. Ai să înţelegi ce înseamnă să fii sănătos în minunea Domnului. Şi întreabă-te, după asta, cât de importante erau problemele pe care le aveai acum zece minute.”

“Bacovia e o stare, întâmplător a fost numele unui om.”

“O să explodăm pe pereţi într-o zi nu din cauza bombelor, ci pur şi simplu dintr-un prea plin de noi. O să explodăm într-o zi pentru că nu o să mai încăpem în noi de ce mari şi tari suntem.”

“Criză. Ăsta-i cuvântul.
Toţi vorbesc de criză de când o simt în buzunar. Nimeni nu vorbeşte de ea când o simte în suflet şi în cap.
Criză e de mult. Criză de modele, de frumos, de ideal, de visuri.
Acum, când a coborât în buzunar…lumea de-abia acum o simte. Deci: e criză! Şi culmea, mai sunt şi miraţi! Era atât de logic că aşa va fi când, de ani şi ani de zile, ne batem joc de tot şi toate, de noi, de pământ şi de planetă.”

“Concert Sting.
Îndrăgostit de lăută. Ne anunţă că lăutele sunt făcute în România şi că este recunoscător…Aplauze anemice. Când ar fi trebuit să ne bucurăm, dar, cum am spus, am uitat de mult să ne bucurăm.”

“Trăim timpul în care esenţele filosofice au devenit reclame! Păcatul este că ele nu mai ajung la noi, că nu le mai percepem decât ca pe nişte reclame. Fiind pe toţi pereţii şi fâlfâind pe clădiri, îşi pierd sensul. Cuvântul nu mai are multă putere. “Trăieşte clipa” e doar un exemplu…
Pereţi albi care-ţi spun ce vrei tu…sunt îngăduitori şi generoşi. Chiar: nu m-am gâdit niciodată cât de generoşi sunt pereţii albi, suprafeţele albe. Îţi îngăduie să proiectezi ce vrei tu pe ele. Şi cearşaful alb al cinemaului devine mai generos când nu are imagini proiectate pe el. Eu aş vinde bilete foarte scumpe într-un cinematograf unde să vină lumea, să se stingă lumina în sală şi ecranul să se aprindă strălucitor, alb şi gol. O oră jumătate. Gol. Alb. Oare câţi vor rezista până la final? Câţi vor rămâne în sală faţă în faţă cu…ei? La final, aş aprinde lumina în sală, aş deschide uşile de exit. Fiecare ar pleca cu filmul lui. Cu actorii lui. Cu povestea lui. Unora o să le placă ce au văzut. Altora nu. Alţii nu vor vedea nimic.”

9 comments

  • LiaLia

    "Nikita Mihalkov. E superb. 62 de ani şi superb. E întrebat ce înseamnă iubirea pentru el şi răspunde: Cum pot răspunde la aşa ceva? Fără să fiu considerat idiot… Iubirea trebuie să se reverse ca laptele pe masă… Iubirea la toate nivelurile… Chiar şi aici… nu simţiţi? Lumea aplaudă. Câţi au simţit real? Iubirea se revarsă ca laptele pe masă… frumos. Divin. După asta vin acasă. Atât. Face parte din categoria oamenilor care îmi umplu ochii de lacrimi. Trebuie să-l urmezi pe cel ce caută adevărul şi să fugi de cel care spune că l-a găsit" []„Ce-mi place: BUNUL-SIMŢ. Dragostea. Zborul. Să dau valoare lucrurilor uitate. Albul şi negrul. Delicateţea. A dărui. Ciorapii de lână. Curiozitatea de a afla cine sunt. Modestia. Curajul de a plânge. Privirile senine. Senzaţia clară că fac parte dintr-un tot. Răsăritul.
    Responsabilitatea faptului că orice gând al meu poate salva sau distruge echilibrul omenirii. Să visez. Calmul. Lemnul. Happy-endul. Să-mi pun întrebări. Să înot. Briza.Să nu am nimic de făcut. Să dau roată prin creierul meu. Să fiu îndrăgostită. Să mă lupt cu defectele mele. Să fiu un fel de martor al trecerii mele pe aici. Zacusca. Să mă împac cu oameni cu care la un moment dat nu m-am înţeles. Să merg pe jos. Mirosul de hârtie. Senzaţia de a fi şi de a nu fi aici şi acum, în acelaşi timp. Praful care devine aur sub reflector. Oamenii de scenă. Oamenii care montează filme. Oamenii simpli. Oamenii. Planeta asta vie, numită Pământ. Ţuica. Pacea". Ah, superbă creatură Doamna Oana Pellea Smile Ce m-am emoționat recitind pasajele! Îți mulțumesc!!! Și dacă îmi permiți, din seria de biografii, nu știu dacă ai citit Regele Scamator – viața lui Ștefan Iordache. Dacă nu ai citit, să o cauți, dacă da, să-mi spui cum ți-a plăcut Smile Te pupez tare și te rog fă-ți un pic de timp și sună-mă pe săpt viitoare, poate reușim să ne vedem. Pupez!

  • ANA MARIN

    L-am citit la inceputul anului si mi-a placut foarte multSmile

  • Rontziki

    @LiaLia: Mulţam fain pentru citate! Mi-au plăcut f mult şi acestea Smile multe mi-au plăcut de fapt, am scris cât m-au ţinut degetele Big Smile
    Nu ştiam de Regele scamator, trebuie s-o caut!
    Ne auzim şi trebuie neapărat să ne vedem, abia aştept! Smile

  • Rontziki

    @Ana Marin: o carte care atinge sufletul aşa cum o face Jurnalul Oanei Pellea nu poate să nu placă Smile

  • LOLITA

    Din pacate nu am citit Jurnalul Oanei Pellea, dar citatele tale m-au atins la coarda sensibila si voi cauta neaparat cartea si o voi achizitiona. Cuvintele ei rezoneaza puternic cu ceea ce simt si eu ! Multumesc pentru initiativa de a posta citate din cartea aceasta ! Daca as fi mai aproape m-as intalni si eu cu tine…

  • Rontziki

    @Lolita: o să-ţi placă foarte mult cartea, sunt sigură!!! Dacă ai drum prin Bucureşti, neapărat să-mi zici şi să ne întâlnim, mi-aş dori f mult! Smile

  • clarisa

    subscriu si eu! m-a emotionat foarte tare jurnalul ei, in plus l-am citit in romania mea…

  • Rontziki

    @clarisa: nici nu se putea altfel decât să te emoţioneze Wink

  • Pingback: Jurnal 2003-2009 – Oana Pellea | Dorinescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.