Scanteie pe zapada

Provocata si intrigata de postarea lui Pheideas, ca si de comentariile de pe Duelul mintilor, m-am decis sa “tratez” si eu iubirea. N-o sa-i dau aspirina si nici n-o ung cu rivanol, ca am invatat eu ca nu prea s-a gasit medicament care sa ne vindece de ea Smile

N-am incercat vreodata sa definesc iubirea, nu stiu daca mi-ar fi folosit la ceva, dar recunosc ca i-am dat oaresce atentie de-a lungul timpului si am incercat sa inteleg si eu ce e cu ea…Pheideas si-a propus sa raspunda la intrebari precum “De ce iubim? Ce anume ne face sa iubim? Ce se intampla in interiorul nostru cand iubim? Ce anume din afara noastra poate declansa iubirea?”

Din aceste intrebari, cea care imi place cel mai mult este “ce se intampla in interiorul nostru atunci cand iubim?” De ce iubim pe cineva, ce declanseaza un sentiment nu ma preocupa in mod deosebit, pentru ca nu cred ca as putea da raspunsuri, nici macar pentru mine, si am pretentia ca ma cunosc cat de cat. Oricat de bine m-as cunoaste si oricat de clar mi-ar fi ce-mi place, in general, nu pot spune de ce iubesc si ce anume ma face sa iubesc.

Nu stiu de ce am iubit si de ce iubesc. Nu contest ca fiecare cauta anumite calitati, in mod constient, si ca exista niste modele pe care le cautam in mod inconstient, dar cred ca li se da prea multa importanta, pentru ca, atunci cand ne indragostim, nu potrivim persoana in model, ci persoana inlocuieste modelul.

Se intampla sa cunosti pe cineva care sa intruneasca toate motivele pentru care ai putea iubi si totusi sa nu iubesti, la fel cum se intampla sa cunosti pe cineva care poate nu se pliaza pe ceea ce ai impresia ca ai iubi si totusi te indragostesti, moment din care modelul se transforma.

Pot face o lista cu calitati, cu trasaturi care imi plac la cineva pe care iubesc, e foarte simplu sa gasesti motive pentru care iubesti, dar asta nu inseamna nimic. Orice incercare de a raspunde la “de ce iubesti?” imi suna a generalizare cat se poate de falsa in raport cu ceea ce simt si pentru ca, atunci cand te indragostesti nu cauti motive sa te indragostesti, ci pur si simplu se intampla si apoi, poate, cauti niste “de ce”-uri asa…pentru distractie sau pentru ca ratiunea n-are ce face si pune intrebari fara nici o relevanta Smile Oricat de irational ar suna, iubesc pentru ca iubesc si atat.

Dar ce se intampla in noi atunci cand iubim, cand ne indragostim? Nu discutam despre hormoni si chimie, pentru ca a simti atractie fizica nu inseamna nici macar a te indragosti, cu atat mai putin a iubi.

Iubim un om care are niste trasaturi, calitati si defecte. Firesc ar fi sa credem ca il iubim pentru calitati, in realitate insa, ajungem sa iubim si defectele, sa le vedem ca pe ceva interesant, poate chiar ca pe niste calitati, si asta nu pentru ca ar face parte din vreun “model” sau pentru ca am fi “obisnuiti” cu ele. Exista atatea trasaturi comune pe care oamenii le au si, totusi, la cel pe care il iubim sunt unice. Felul in care se imbina acestea si mai ales felul in care le manifesta le da unicitate, cel putin in ochii nostri.

Cum ar putea incapea intr-o lista enumerarea trasaturilor, impreuna cu atitudini, gesturi, ticuri chiar, cu o multime de inflexiuni ale vocii care te impresioneaza, cu nenumarate idei, ganduri, sentimente pe care le descoperi intr-un om? Ce raspunsuri poate primi “de ce iubesti?” cand ai impresia ca fiecare gest e deosebit, cand o manifestare, poate caraghioasa, vazuta cu ochii mintii, devine una cat se poate de simpatica sau cand ti se pare ca fiecare privire e altfel? Cum am putea sa spunem “iubesc pentru ca…” altfel decat “il iubesc pentru ca e el” sau “o iubesc pentru ca e ea”?

Atunci cand iubim cu adevarat, sa cautam raspuns la intrebarea “de ce iubim?” ne poate oferi motivatia sa stam o viata langa un om. Si sa nu uitam, in timpul asta, sa savuram din cand in cand si ce se intampla in interiorul nostru.

Cunosc oameni care mi-ar spune ca suna nerealist si ca iubirea trebuie sa insemne cu totul altceva decat “nebunia” asta, care are prea putina legatura cu ratiunea. Sunt de acord ca o iubire, ca sa reziste, trebuie sa se bazeze pe mai mult decat atat, trebuie sa fie insotita de incredere, de intelegere reciproca, de sisteme de valori similare, de viziuni cat de cat apropiate despre viata. Dar toate astea nu inseamna nimic fara acea “nebunie”, pentru ca, numai pornind de la ea, pastrand-o vie cat mai mult, are sens sa o imbogatesti cu celelalte ingrediente necesare.

O iubire, care sa reziste, se bazeaza atat pe simtire, cat si pe ratiune, dar si pe conflictul dintre ele. Da, suna poate aberant, romantic si naiv…surpriza! este cat se poate de adevarat si o sa povestesc de ce.

Oricat incerc sa vad ratiunea si simtirea mergand mana in mana, ca si regula, nu reusesc. Sa iubesti, sa simti, sa te indragostesti presupune totusi ca simtirea sa preia fraiele, inseamna totusi sa pierdem controlul. Chiar daca ne dorim sa iubim si ne place sa ne simtim indragostiti, in momentul in care se intampla, ratiunea trece pe planul doi. Ne convine sau nu, este dovedit stiintific faptul ca un om indragostit functioneaza cu 40% sub parametrii obisnuiti ai inteligentei sale.

Intr-o atare situatie, este evident ca ratiunea nu poate asista pasiva la pierderea controlului si atunci, chiar daca ne prinde intr-un moment in care ne dorim sa ne indragostim, ea tot riposteaza. Ca o face prin sabotarea sentimentelor, incercand sa ne convinga, de exemplu, ca persoana nu este ceea ce ne trebuie sau cel putin nu este atat de minunata pe cat o vedem, ca, pentru a-si dovedi dreptatea, are chiar modalitati subtile prin care ne indeamna sa il provocam pe celalalt sa ne dezamageasca sau ca o face prin negarea sentimentelor si inducerea impresiei (retineti: impresie!) ca nu este decat o stare pasagera, o chestiune controlabila si fara consecinte, conteaza mai putin.

Important este ca, uite-asa, s-a declansat razboiul dintre ratiune si simtire. Cu cat ratiunea este mai puternica si lupta mai abitir, cu atat simtirea este mai provocata sa contracareze si, in realitate, acest razboi nu va face decat sa dea mai multa putere sentimentelor. Asta, evident, numai daca nu avem totusi o ratiune mult prea puternica, deja capabila sa actioneze foarte eficient in directia inhibarii sentimentelor sau daca nu este vorba de un foc de paie, usor de inhibat. Daca insa scanteia este reala si puternica, va reusi sa topeasca zapada ratiunii Smile

O iubire acceptata de ratiune fara nici o cartire, fara un mic razboi interior nu e iubire. Sa iubesti niste calitati si sa accepti niste defecte este un bilant contabil in care activul sunt calitatile si pasivul este reprezentat de defecte, iar asta este doar suprematia ratiunii care iti dicteaza ce sa simti si, cu o simtire ceva mai usor de manipulat, rezultatul este un surogat de iubire, indusa de ratiune pentru ca si pentru ca si pentru ca….n motive stabilite neuronal, dar doar atat.

In concluzie, iubirea e un soi de “nebunie”, care incepe cu o lupta intre ratiune si simtire, continua cu o capitulare a ratiunii, pentru ca, fara aceasta capitulare, nu am vorbi de iubire. Dupa care ratiunea isi revine, se scutura de praf si, neavand puterea sa mai impuna conditii, incearca intai sa se dumireasca ce s-a intamplat, e de bine, e de rau…daca va constata ca simtirea nu a fost chiar neinspirata si va zice macar “mda, ai si tu dreptate sa-ti placa”, se incheie un armistitiu, ratiunea ne permite sa ne lasam prada simtirii, ba chiar o mai incurajeaza, ii mai da cate un bobarnac cand exagereaza si s-au creat premisele pentru ceva frumos si rezistent.

Mi-au placut foarte mult si m-am regasit de-a lungul timpului in niste vorbe de-alea celebre despre iubire. Cand n-am inteles-o sau cand am dus razboaie pierdute cu ea, razboaie din care am invatat ca, luptandu-te cu ea, nu faci decat sa-i dai putere, m-am consolat ca li s-a intamplat si altora Big Smile

O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe, o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire. (Garabet Ibraileanu)

 

Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste. (Blaise Pascal)

 

Dragostea nu înseamnă a ne privi lung unul pe celălalt, ci a te uita împreună în aceeaşi direcţie. (Antoine de Saint-Exupery)

 

Cum naiba să explici în termeni chimici şi fizici un fenomen atât de important ca iubirea ? (Einstein)

 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. (Ionel Teodoreanu)

3 comments

  • sufletica

    "Iubirea – în forma ei divina, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira nici măcar o secundă." – Octavian Paler
    Nu am vrut sa imi dau eu cu parerea despre acest sublim cuvant "iubire". Am ales acest pasaj scris de marele maestru.
    Bine te-am regasit, deosebito.

  • Rontziki

    @sufletica: frumos a scris Paler despre iubire in mai multe randuri Smile Pe-astea nu le stiam si iti multumesc!
    Tot el a zis: "Este ceva in orice iubire profunda care nu poate fi explicat" si mare dreptate are Smile
    Bine ai revenit pe la mine! Smile

  • pheideas

    ratiunea saboteaza sentimentele … ce fain suna.Smile
    iti dau dreptate intru-totul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.