Foamea de Knut Hamsun

Probabil că astăzi romanul Foamea nu mai șochează decât prin subiect, întâmplări și imaginile create de Knut Hamsun în paginile sale, nu și prin felul în care este scrisă, dar, dacă ne gândim că a fost publicat în 1890, vom fi de acord cu majoritatea criticilor care susțin că Hamsun a fost un pionier al ficțiunii moderne și al romanelor psihologice, anticipându-l, prin monologurile interioare, pe Kafka și influențându-i pe Bukowski, pe Hemingway și pe alții.

Refuzând să se supună convențiilor vremii despre roman, care trebuia să aibă o intrigă bine pusă la punct, un narator care să expună la persoana a III-a și prea puțină introspecție și analiză din partea personajelor, scriitorul norvegian se impune, la finalul secolului XIX, printr-o proză analitică, bazată esențialmente pe introspecție, scrisă la persoana I și cu o tematică neobișnuită.

Knut Hamsun scrie despre sărăcie și foame dintr-o perspectivă individuală, subiectivă, fără a-și propune să scrie un roman social sau cu vreun scop politic.

Un tânăr scriitor, al cărui nume nu-l aflăm, încearcă să supraviețuiască în orașul Christiania (actualul Oslo). Scrie și-și trimite povestirile și eseurile către editorii de reviste, dar banii pe care îi câștigă astfel nu sunt de ajuns pentru a trăi, așa încât, în mod constant, își caută de muncă. Joburile pe care le găsește sunt mărunte și temporare și, de multe ori, el însuși se sabotează și fie nu reușește să se angajeze, fie reușește să-și piardă rapid jobul. Devine destul de evident că nu este convins de necesitatea unui loc de muncă permanent, singura lui dorință fiind să poată scrie, iar scrierile sale să fie acceptate de către editori, care, însă, nu prea se încumetă să publice “subiecte mai puțin actuale, care cereau eforturi îndelungate”.

Un cititor “responsabil”, înregimentat cum se cuvine în societate, ar fi tentat să-i spună personajului să-și caute un loc de muncă serios, să lase fanteziile artistice, dar tocmai acesta este meritul romanului și al personajului lui Knut Hamsun: nu abdică de la ceea ce simte că este menirea lui și nu se lasă descurajat de viața grea pe care o duce.

Și ce spun eu grea?! Ce citim în Foamea depășește ce ne-am putea imagina, personajul trăiește zile la rând de înfometare, mestecă lemn pentru a păcăli foamea, descoperă că dacă tușește puternic, poate suporta mai ușor durerile provocate de nemâncare și suferă de stări de amețeală și de vomă atunci când, după înfometare prelungită, reușește să mănânce ceva. Imaginile create de Knut Hamsun sunt atât de dureroase, încât te bântuie pentru mult timp după ce ai terminat lectura.

Cu toate acestea, personajul nu se dezumanizează și, chiar și atunci când impulsurile mânate de foame și disperare nu sunt din cele mai corecte, își face autocritică și reușește să-și mențină generozitatea și demnitatea. Există în el un soi de mândrie care-i amintește mereu să nu decadă, să nu-și altereze spiritul și caracterul.

Citind despre Knut Hamsun, am aflat că provenea dintr-o familie săracă, fiind nevoit să-și câștige traiul de la vârste fragede și că a fost un autodidact, lipsindu-i aproape complet educația formală. Este cu atât mai surprinzătoare și impresionantă erudiția de care dă dovadă în romanul Foamea, publicat la vârsta de 30 de ani și bazat, se pare, pe propriile experiențe.

Vă recomand Foamea de Knut Hamsun! Pentru mine, a fost prima întâlnire cu scriitorul norvegian și vor mai urma în mod sigur și altele.

Spring-Day-on-Karl-Johan-Street-Edvard-Munch-1891

Dumnezeu a vârât un deget în reţeaua nervilor mei şi – discret, doar în treacăt – a încurcat puţin firele. Apoi şi-a retras degetul şi iată că pe acesta rămăseseră fibre şi rădăcinuţe fine, smulse din nervii mei.

Îmi era îngrozitor de foame. Pe stradă am găsit o aşchie de lemn şi am început s-o mestec. Aceasta mi-a ajutat. Oare de ce nu mă gândisem mai demult la aşa ceva?

Eram foarte agitat şi flaşneta care începuse să cânte ceva mai încolo îmi făcea şi mai rău. O muzică stridentă, metalică, un pasaj din Weber, pe care o fetiţă îl acompania cu o melodie tristă. Tonurile ca de flaut şi pline de suferinţă ale flaşnetei se revarsă asupra întregii mele fiinţe, nervii încep să-mi vibreze ca şi când s-ar fi transformat în ecoul acelor tonuri – şi după câteva momente mă las pe speteaza băncii, gem şi încep să fredonez şi eu melodia. Ce nu sunt în stare să inventeze senzaţiile unui om care moare de foame! Mă simt absorbit de aceste tonuri, dizolvat, devenit muzică, mă revărs şi simt atât de desluşit cum în această revărsare plutesc în înălţimi, deasupra câmpiilor, dansând deasupra unor zone luminoase.

Conştiinţă, zici? Să fim serioşi; eşti prea sărac ca să întreţii o conştiinţă. Eşti flămând, nu-i aşa, ai venit într-o chestiune importantă, de primă necesitate. Dar îţi vei înclina capul pe umăr şi vei vorbi cu o anumită intonaţie. Nu vrei? Atunci nu merg nici un pas mai departe cu tine, aşa să ştii. Prea bine: eşti într-o stare îngrijorătoare, te lupţi, noaptea, cu puterile întunericului şi cu monştrii cei uriaşi, tăcuţi, încât te cuprinde groaza. Rabzi de foame, îţi este sete de vin şi de lapte, dar nu poţi să ai nimic din toate acestea. Iată până unde ai ajuns.

M-am oprit îndată. Dar ce era cu mine? Începusem oare într-adevăr să mor? Mi-am pipăit obrajii cu mâinile: slab, fireşte că eram slab, obrajii îmi erau scobiţi ca două farfurii; dar, Doamne! Şi am luat-o din nou la drum, cu paşi mărunţi. Trebuie să fi fost de nedescris de slab. Iar ochii îmi erau şi ei cufundaţi în cap. Oare cum arătam de fapt? Al naibii lucru să fii nevoit să ajungi atât de pocit numai din cauza foamei! Am simţit că mă cuprinde iar furia, ultima ei izbucnire, ultimul spasm. Doamne fereşte, ce faţă slăbită, nu? Eu, care eram înzestrat cu un cap cum nu se mai găsea altul în toată ţara şi cu o pereche de pumni care, aşa să-mi ajute Dumnezeu, puteau să fărâme şi să facă praf un hamal din port, trebuia să flămânzesc până la a-mi poci figura, chiar în centrul oraşului Christiania. Avea asta vreun sens, exista oare vreo ordine şi vreo măsură în toate acestea? Zi şi noapte am tot tras la jug, mi-am distrus ochii citind şi am flămânzit până când mi-am pierdut minţile – ce naiba obţinusem în schimb?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.