Cina cu Picasso de Camille Aubray

Cum să nu-ți atragă atenția și să nu-ți stârnească interesul o carte care-l are pe Picasso în titlu?! E adevărat că, în ultima vreme, a fost o invazie de romane care au în centru personalități din diverse domenii, ceea ce nu e deloc rău, din contră, aș zice…astfel de romane, pe lângă lectura unei ficțiuni, îți oferă informații despre o personalitate, o operă de artă, îți stimulează curiozitatea, te fac să vrei să știi mai multe și, nu de puține ori, lași cartea și răsfoiești albume de artă sau te trezești citind despre evenimente din biografia personajului.

Ce mă supără, însă, este că unele dintre aceste romane nu se ridică nici pe departe la înălțimea personajelor celebre despre care scriu. Poate am pretenții exagerate, dar mi se pare că, mai ales când scriitorul își construiește povestea pornind de la persoane reale, care mai sunt și personalități într-un domeniu, demersul literar trebuie să fie unul cât mai curat, fără zorzoane, să fie făcut cu o mare grijă ca nu cumva povestea și stilul să vireze spre derizoriu.

Dar să revenim la Cina cu Picasso, pe care am început-o stârnită şi încurajată de experiența plăcută avută cu Nuferi negri de Michel Bussi, un roman a cărui poveste se întâmplă tot în jurul picturii.

În 1936, Pablo Picasso se retrage pe Riviera Franceză, pentru a fugi de soția sa, Olga, și petrece câteva luni în Juan-les-Pins, unde folosește numele preluat de la tatăl său, Ruiz, pentru a nu fi recunoscut. Ondine are 17 ani și-și așteaptă iubitul, pe Luc, să revină dintr-o călătorie în care a plecat pentru a strânge bani să-i ofere fetei un trai decent și să fie, astfel, acceptat de către părinții ei. În timpul acesta, este trimisă de mama ei să-i ducă zilnic prânzul marelui pictor, care se îndrăgostește de mâncarea mediteraneană gătită la Café Paradis și devine din ce în ce mai interesat de abilitățile de muză ale lui Ondine.

Un alt fir narativ se petrece în prezent și protagonista este Céline, nepoata lui Ondine, care pleacă în Franța pentru a urma un curs de gătit ce fusese cumpărat inițial de mama ei, care, însă nu mai poate pleca după ce a suferit un atac cerebral. Céline nu e tocmai interesată de gătit, face această călătorie mai mult pentru a descifra secretele din familie, sperând că va reuși astfel să-și salveze mama.

Cina cu Picasso este un roman slab din punct de vedere literar, cu multe descrieri și epitete în plus, exprimări și comparații forțate, de parcă scriitoarea și-a impus o normă pentru figurile de stil pe care trebuie să le folosească, motiv pentru care stilul amintește de o compunere de școală generală de pe vremuri.

Exemplificând:

Când el zâmbi, în cele din urmă, fetei i se păru că un soare blând umpluse dintr-odată camera cu o căldură proaspătă și binefăcătoare, dătătoare de viață.

sau

Modul în care o studia era aproape provocator. Nu părea să-i observe doar hainele și înfățișarea, ci până și cele mai intime gânduri și sentimente. O parte din ea își dorea să fugă să se ascundă, dar era atâta inteligență și vitalitate în privirea lui magnetică, încât se trezi mai degrabă atrasă de el, ca și cum el ar fi fost planeta Jupiter, iar ea, o nouă lună minusculă prinsă de câmpul lui gravitațional și transformată într-un satelit obedient.

Iar, uneori, puțin lipsește să-l confundăm pe Picasso cu Christian Grey:

– Mai bine ți-ai trece limba peste buze înainte să fac eu asta în locul tău, îi ordonă Picasso. Încet! Nu te grăbi.

Personajele sunt plate, n-au adâncime, umbre, de parcă dincolo de comportamentele descrise nu s-ar afla nimic. Singurele personaje care par să aibă ceva nuanțe sunt Picasso și Ondine, dar chiar și ele suferă de clișeism, ca să zic așa. Povestea este destul de previzibilă, iar puținele mici surprize sunt mai degrabă nostime decât posibile.

Lăsând criticile deoparte, romanul a fost o lectură plăcută și amuzantă pe alocuri, incluzând informații interesante din biografia pictorului și făcându-mă să caut tablourile care apar între paginile sale.

Sunt acele seri în care oboseala unei zile grele cere un film lejer, care să nu te stimuleze prea mult, ci să-ți ofere eventual niște peisaje frumoase, preparate culinare exotice și o povestioară drăguță. Pentru astfel de momente merge și lectura cărții Cina cu Picasso.

În final, singurul paragraf din roman pe care-mi propun să-l “păstrez” este o replică a lui Picasso:

Mi-au trebuit patru ani pentru a picta ca Rafael, dar o viață întreagă pentru a picta ca un copil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.