Flori pentru Algernon

Au trecut deja multe luni de când am citit romanul Flori pentru Algernon. Făcea parte din acele cărţi despre care am auzit de ani buni, mi-am tot propus s-o citesc, dar nu s-a întâmplat…

Anul trecut, cu ocazia Festivalului Naţional de Teatru, am văzut în program piesa cu acelaşi nume, adaptată, regizată şi jucată de către Iulia Colan, one woman show, şi gata, am început rapid s-o citesc, pentru că, dacă văd întâi film sau piesă, nu-mi mai vine să citesc prea curând cartea. Aşadar, am citit romanul, am văzut piesa, iar relaţia mea cu povestea scrisă de Daniel Keyes a devenit din ce în ce mai profundă, aşa încât nu m-am oprit aici, am văzut şi cele două ecranizări după roman, Charly (1968) şi Flowers for Algernon (2000).

Atât de mult m-a impresionat, încât am căutat mai multe despre autor, convinsă că era psiholog – a terminat într-adevăr psihologia, dar a lucrat ca editor la reviste de povestiri SF şi benzi desenate – pentru că romanul nu este doar un SF despre cum nişte medici reuşesc o operaţie de ridicare a IQ-ului unui debil mintal la nivelul celui al unui geniu, ci o poveste despre om, indiferent de coeficientul de inteligenţă.

Cu toţii ne dorim să fim mai inteligenţi, mai abili, mai capabili, indiferent de domeniu, ne dorim să ştim cât mai multe, dar niciodată sau, hai să zicem, foarte rar auzim pe cineva spunând “aş vrea să fiu mai bun, mai tolerant, mai înţelegător, să fiu mai atent cu ceilalţi, să-mi dăruiesc sufletul, timpul fără a aştepta ceva în schimb, fără prejudecăţi şi socoteli”. De ce? Pentru că informaţia, inteligenţa, abilităţile reprezintă sau ne aduc putere, satisfac orgolii şi ambiţii, în timp ce sensibilitatea, bunătatea, înţelegerea, toleranţa sunt considerate slăbiciuni ce pot fi chiar luate drept prostie…?! Putem fi oare fericiţi într-o continuă evoluţie intelectuală dacă partea emoţională stagnează sau dacă, mai rău, cu cât urcăm mai sus pe scara inteligenţei, cu atât acordăm mai puţină atenţie laturii emoţionale, devenim mai cinici, mai dezabuzaţi, iar emoţia umană autentică ajunge să fie pusă la colţ?!

Daniel Keyes scrie despre extremele condiţiei umane…pe de-o parte, un om cu un IQ de retard mintal, dar cu un suflet naiv, bun, plin de încredere în oameni pentru că nu cunoaşte minciuna, falsitatea, viclenia, şi, pe de altă parte, un om cu un IQ de geniu, cu capacităţi extraordinare, capabil să parcurgă, să înţeleagă şi să reţină munţi de informaţii, să conceapă lucrări dintre cele mai complexe pe subiecte dificile, dar al cărui suflet este măcinat de întrebări, de dileme, împovărat de teamă, lipsit de empatie şi de capacitatea de a primi şi de a dărui afecţiune. Numai că nu avem de-a face cu doi oameni, ci cu un singur om, scindat între raţional şi emoţional.

Prostia mea era că încercam să rezolv problema de unul singur. Dar cu cât mă încâlceam în această masă de visuri şi amintiri, cu atât mai mult realizam că problemele emoţionale nu pot fi rezolvate ca cele intelectuale. Asta am descoperit despre mine însumi noaptea trecută. Mi-am zis că rătăceam ca un suflet pierdut şi atunci am văzut că de fapt eram pierdut.
Într-un fel, devenisem total despărţit emoţional de toţi şi de toate. Şi de fapt ceea ce căutam pe străzile întunecoase – ultimul loc unde aş fi putut vreodată s-o găsesc – era calea de a redeveni parte din lume sub raport emoţional fără a-mi pierde libertatea intelectuală.

Romanul este format din rapoartele de progres pe care le scrie Charlie, rapoarte care se modifică pe măsură ce personajul se transformă, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte corectitudinea ortografică şi elocvenţa.

Are treizeci şi doi de ani şi lucrează într-o brutărie, îşi consideră colegii prieteni, deşi aceştia fac glume pe seama lui, de multe ori crude, este vesel şi îşi doreşte să fie deştept mai mult pentru ca ceilalţi să-l accepte şi să-l iubească decât din vreo vanitate sau curiozitate, pentru că, suferind de retard mintal, vede noţiunea de deşteptăciune prin prisma efectelor: ceilalţi te apreciază şi te primesc lângă ei. Se oferă voluntar într-un program aflat încă în testare, şi, în urma unei operaţii pe creier, mintea lui începe treptat să se dezvolte. Algernon este un şoricel care a trecut prin aceeaşi operaţie şi care, la început, îl bate la testul labirintului.

Din stadiul de retard, Charlie devine un geniu, dar partea emoţională nu cunoaşte o evoluţie la fel de rapidă, aşa încât se trezeşte într-un haos afectiv, trăind emoţii pe care nu le înţelege, bulversat în încercarea de a afla cine este şi de ce fantoma acelui Charlie moron îl urmăreşte ori de câte ori simte o emoţie mai puternică. Se simte singur, pentru că nu reuşeşte să-i vadă pe ceilalţi, pentru că nu le simte temerile şi angoasele, nu le înţelege aroganţa, pentru că nu-şi observă nici propria aroganţă. Retardul mintal îl izola într-o lume a lui, naivă şi foarte departe de realitate, iar genialitatea nu-i aduce decât…tot izolare.

„Am învăţat multe în ultimul timp” am zis. „Nu numai despre Charlie Gordon, dar despre viaţă şi oameni, şi am descoperit că nimănui nu-i pasă de Charlie Gordon, fie că este un moron, fie că este un geniu. Aşa că, unde-i diferenţa faţă de ce-a fost?”
„Experimentul a fost calculat să-ţi crească inteligenţa, nu ca să te facă popular. N-am avut nici un control asupra evoluţiei personalităţii tale şi te-ai transformat dintr-un tânăr întârziat dar agreabil într-un individ arogant, egocentric şi antisocial.[…] Ai devenit cinic. Asta-i tot ce-a însemnat pentru tine această ocazie. Geniul tău ţi-a distrus încrederea în lume şi în semenii tăi.”

Când am văzut piesa, am avut senzaţia unei alegorii despre viaţă…mai întâi, copilăria, în care suntem neştiutori, naivi, dar sensibili, curajoşi, plini de încredere. Apoi, evoluţia firească duce spre o dezvoltare intelectuală însoţită şi de perceperea pericolelor, a suferinţelor şi de o inerentă apărare în faţa acestora şi, indirect, în faţa celorlalţi, urmată natural şi de inculcarea ideii de meritocraţie, făcându-ne să credem că afecţiunea celorlalţi depinde de cât de deştepţi sau măcar de “normali” suntem, de ceea ce realizăm în viaţă, iar sentimentul că suntem performanţi şi merităm deja ne gâdilă orgoliul şi ne face uneori aroganţi.  După care vine bătrâneţea, când realizăm că multe dintre ambiţii nu-şi au sensul, că orgoliul nu ne-a dus, poate, nicăieri, când, în sfârşit, suntem capabili să apreciem la adevărata valoare o emoţie, o atenţie, o împărtăşire, dar devenim, din nou, neputincioşi, într-o periferie a realităţii şi poate chiar ţinta glumelor şi sarcasmelor. “Stările” lui Charlie, astfel cum au fost jucate de Iulia Colan, m-au dus cu gândul la această paralelă.

Citind romanul, nu-mi venise în minte această alegorie, mai degrabă i-am văzut pe cei doi Charlie ca părţi ale fiecăruia dintre noi. Există toată viaţa în noi un copil, un Charlie moron, care-şi doreşte să fie acceptat şi iubit, un copil care se teme de eventuala răutate a celorlalţi, de sarcasm şi de suferinţă, care a învăţat că, dacă va şti mai multe şi va fi mai merituos, va avea succes şi, deci, mai mulţi prieteni, un copil capricios care iese la iveală atunci când simţim emoţii puternice care ne sperie şi ne îndeamnă să fugim, să ne ascundem. Nu trebuie decât să-l acceptăm, să admitem că nu suntem fiinţele raţionale şi controlate care ne credem şi că mare parte din noi se află dincolo de ceea ce ştim, iar acea parte nu cunoaşte decât iubirea sau frica, aşa cum povesteam aici, indiferent cum alegem noi să ne justificăm dorinţele, reacţiile şi comportamentul. De copilul acesta trebuie să avem grijă, atât în noi, cât şi în ceilalţi.

Aşadar, raţiune sau emoţie? Bineînţeles, ca de obicei, de dorit este echilibrul, pentru că atât raţiunea în exces, cât şi emoţia în exces reprezintă doar câte o faţă, niciodată întregul şi niciuna fără cealaltă nu ne poate aduce fericirea. Nu suntem informaţiile pe care le acumulăm, ceea ce învăţăm, abilităţile pe care le avem, suntem mai ales ceea ce simţim şi, dacă nu acceptăm şi nu împăcăm ceea ce simţim cu ceea ce gândim, nu vom şti niciodată cine suntem cu adevărat.

Despre cele două ecranizări n-am mare lucru de zis, niciuna dintre ele nu m-a încântat în mod deosebit. Probabil că este destul de greu de transpus într-un film transformarea interioară a personajului, cu toate dilemele şi trăirile. Filmul din 1968 merge mai mult în zona de SF a poveştii, în timp ce pelicula din 2000 atinge mai mult aspectele psihologice şi pe acesta din urmă l-aş recomanda.

Dar, înainte de orice, recomand romanul oricui l-a omis până acum, pentru mine a devenit o carte de suflet şi, recitind pasajele însemnate, mă minunez din nou de geniul lui Keyes, de la modul în care a ales să structureze cartea, prin evoluţia rapoartelor, la povestea în sine şi până la consideraţiile despre om, despre suflet şi inteligenţă. Aproape că mă tem să încep Minţile lui Billy Milligan, celălalt roman al lui Daniel Keyes, gândind că e greu să atingi perfecţiunea de mai multe ori.

Vorbeau şi despre politică şi artă şi Dumnezeu. N-am auzit până atunci încă pe nimeni care să spună că s-ar putea să nu fie un Dumnezeu. Asta m-a înfricoşat, pentru că am început pentru prima oară să mă gândesc ce înseamnă Dumnezeu.
Înţeleg acum că a merge la colegiu şi a căpăta o educaţie te face să vezi că lucrurile în care ai crezut toată viaţa nu sunt adevărate şi că nimic nu este aşa cum pare să fie.

Nu-mi place să discut idei la un nivel atât de elementar. Oamenilor nu le place să li se arate că nu pot ajunge la complexitatea problemei – ei nu ştiu ce se ascunde sub undele de la suprafaţa apei.

Deci aşa ajunge un om să se dispreţuiască pe sine – dându-şi seama că nu face bine ce face şi fiind totuşi incapabil să înceteze.

Mă vedeam pe mine însumi, ce devenisem cu adevărat. Eram un individ arogant, egocentric. Nu ca Charlie. Eram incapabil să-mi fac prieteni sau să mă gândesc la alţi oameni şi la problemele lor. Eram interesat numai şi numai de mine însumi. În oglinda aceea m-am văzut, o vreme, cu ochii lui Charlie – m-am văzut pe mine însumi şi am văzut ce devenisem de fapt. Şi mi-a fost ruşine.

„…am învăţat că inteligenţa singură nu face nici două parale. Aici, în universitatea voastră, inteligenţa, educaţia, cunoaşterea au devenit idolii importanţi. Dar ştiu bine că toţi aţi pierdut din vedere un lucru: inteligenţa şi educaţia care n-au fost temperate de afecţiunea umană nu fac nici cât o ceapă degerată. Nu mă înţelegeţi greşit. Inteligenţa este unul dintre cele mai mari daruri ale omului. Dar de prea multe ori căutarea cunoaşterii alungă căutarea dragostei. Am descoperit de unul singur şi altceva, în ultimul timp, şi vă ofer o ipoteză: inteligenţa fără aptitudinea de a dărui şi de a primi afecţiune duce la epuizare mintală şi morală, la nevroză şi, posibil, chiar la psihoză. Şi afirm că preocuparea şi implicarea exclusiv intelectuală care neglijează relaţiile dintre oameni nu poate duce decât la violenţă şi suferinţă.”

Daniel-Keyes-Flori-pentru-Algernon2

 

2 comments

  • Dragă Roxana, pot spune că ai reușit să mă inciți, în ce privește subiectul romanului și cu siguranță îl voi citi și eu. Inteligența emoțională a început să fie tot mai căutată, în prezent, pentru că, omul modern a realizat că toate zbaterile lui nu au nici un fundament, dacă nu sunt însoțite de afect. Și se dorește o transformare a noastră în niște mașinării perfecte, capabile doar să producă bani sau să bifeze niște liste, fără a simți, pentru că, atunci devenim vulnerabili, slabi. Un echilibru între intelect și afect este de dorit si acesta e consecinta alegerilor pe care le facem. Mulțumesc! P.S. Mi-e dor de dezbaterile noastre… Zile fericite îți doresc!!! Smile

  • Pingback: Prin blogosfera literară (25 aprilie – 1 mai 2016) | Recenzii filme si carti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.