Alergăm întruna pentru ca nimic să nu se prindă cu adevărat de noi, nici măcar viaţa. Aleargă – roman şi spectacol

N-am apucat să scriu despre romanul Aleargă de Ana Maria Sandu înainte de a vedea adaptarea romanului într-un spectacol…complex şi complet.

Să încerc totuşi să povestesc întâi despre carte. Ana Maria Sandu a ales o temă care mi-a mers la suflet, pentru că, pornind de la psihoza unei vieţi sănătoase care bântuie populaţia în ultimele decenii, subliniază resortul acestei obsesii. Deşi este jurnalul unei alergătoare, nu este vorba doar despre a alerga, sport pe care mi-am propus să-l încep şi eu şi de a cărui valoare terapeutică (atât în plan fizic, cât şi psihic) sunt convinsă, ci despre motivaţiile celor care practică “obiceiul ăla nesuferit care te scoate din casă pe orice vreme”, despre nevoia de a alerga, dependenţa care se creează în timp şi care depăşeşte plăcerea şi dorinţa de a avea un trai sănătos.

Cred că oamenii sunt din ce în ce mai obsedaţi de un anume stil de viaţă, de detalierea lui şi foarte preocupaţi ca nu cumva să le scape din mână tocmai pentru că ritmul în care trăim, bombardamentul de orice fel (de informaţii, de decizii cotidiene, de posibilităţi etc.) la care ne supunem zilnic ne transformă în nişte oameni sleiţi aflaţi totuşi într-o stare de surescitare care nu cunoaşte şi nu mai permite pauza, respiraţia conştientă şi bucuria reală pentru micile plăceri.

Teoretizăm viaţa sănătoasă atât de mult pentru că, într-adevăr, suntem tot mai departe de ea, tot mai departe de esenţial şi, uneori, însăşi această conştientizare şi repetatele rezoluţii în domeniu ne fac să ne simţim mai bine. Parcă acoperim un fals cu alt fals, pentru că, de cele mai multe ori, rezoluţiile acestea rămân la stadiul “îmi propun să”, cum spuneam mai sus că este (încă) alergatul pentru mine.

Alergarea este mişcare şi terapie, dar este şi fugă. Fugim de trecut, de ceilalţi şi de noi înşine, fără să ne dăm seama că ocolim astfel şi prezentul şi eventualul viitor. Am văzut mereu alergarea ca pe un sport care te poate apropia de tine, în care eşti doar tu cu tine, dar Ana Maria Sandu îl transformă într-o alegorie a vieţii pe fugă pe care o ducem, pentru că, în loc să ne acordăm răgazul de a ne pune întrebări, de a învăţa ceva din ceea ce trăim, de a ne scana din când în când interiorul pentru a ne mai înţelege şi a ne regăsi pe noi înşine, fugim de toate, alergăm întruna pentru ca nimic să nu se prindă cu adevărat de noi, nici măcar viaţa.

Alergăm din frică şi, culmea ironiei, frica e singura care rămâne, pe care o purtăm cu noi în goană, frica de îmbătrânire, de eşec, de a asimila eşecurile atunci când le trăim, frica de a simţi şi de a ne simţi.

Trecem în viteză unii pe lângă alţii, acea viteză care deformează contururile şi alterează realitatea, care nu ne permite să vedem cu adevărat. Ana Maria Sandu scrie poetic şi vizual, ne oferă o metaforă şi o imagine a fast-forward-ului.

Cînd am început să alerg, lumea s-a trasformat într-o bucată de tapet. Am luat-o cu mine, o țin sub braț și-o s-o lipesc doar atunci cînd mă opresc și mi-e bine.

Ne bucurăm de epuizare pentru că a ajuns să ne justifice, suntem mândri că suntem extenuaţi, pentru că asta demonstrează că bifăm şi bifăm şi bifăm, tot mai multe, tot mai diverse, până ajungem la acea stare în care nimic nu mai contează, suntem secătuiţi şi, prin urmare, scuzaţi de orice alt efort.

Despre spectacol, încep prin a spune că a fost mai mult decât inspirată ideea de a adapta romanul Aleargă în acest one woman show cu Nicoleta Lefter! Aş fi zis că este o piesă de teatru, dar ar fi o nedreptate, pentru că îmbină, într-o armonie perfectă, prea multe arte ca să-l pot încadra într-o categorie.

run2

Este în mod cert cel mai pictural spectacol pe care l-am văzut, o desfătare vizuală şi nu ştii către ce să-ţi îndrepţi atenţia mai întâi…să asculţi şi să pătrunzi replicile, s-o priveşti pe Nicoleta Lefter şi să fii impresionat de cum aleargă şi vorbeşte în acelaşi timp, cum dansează şi-şi lasă corpul să exprime, să te laşi furat de imaginile care se nasc din îmbinarea unui decor minimalist cu o coregrafie gândită până la ultimul detaliu…

Niciun gest nu este făcut în van şi nicio culoare nu este întâmplătoare. Pantofii roşii sunt un context social în care (trebuie să?) ne zbatem, o picătură de galben să nu uităm să fim din când în când naivi şi multă făină pentru a ne improviza toate măştile pe care le purtăm zilnic.

Am văzut pictură, fotografie, teatru, dans şi film mut, am ascultat confesiunea unei femei trecute de 30 de ani, care nu mai înţelege încotro şi de ce, am fost înfiorată de imagini şi cuvinte sau muzică până la lacrimi, uneori.

Nicoleta Lefter - Alearga 1

 

Nicoleta Lefter - Alearga3

 

 

Nicoleta Lefter - Alearga2

 

Fotografiile sunt preluate de pe pagina de facebook WASP – Working Art Space and Production

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.