Nightcrawler

Nightcrawler (2014)
Regie: Dan Gilroy
Scenariu: Dan Gilroy
Distribuţie: Jake Gyllenhaal, Rene Russo, Bill Paxton

Am văzut multe filme bune în ultima vreme, iar despre Nightcrawler, deşi unul dintre ele, nu aveam intenţia să povestesc…şi totuşi, se dovedeşte a fi un film de a cărui amintire nu prea scapi. De ce? Pentru că, odată ce l-ai văzut, nu poţi face abstracţie de el cu ocazia aproape a oricărei ediţii de ştiri, a oricărui titlu care conţine în el cuvintele “şoc”, “groază”, “incredibil”, “violenţă” şi ori de câte ori vezi nişte imagini şocante, sângeroase, însoţite eventual de avertisment în acest sens.

Nu că nu m-aş fi întrebat de-a lungul timpului de ce atâta apetit pentru “ştirile de la ora 5”, însemnând ştirile cu crime, accidente şi victime în prim plan, dar Nightcrawler m-a făcut să-mi pun din nou problema. Ce-i drept, nu cred că m-am gândit vreodată cum apar imaginile şi nu mi-am imaginat că se poate da o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru ele.

Lou Bloom, un sociopat în căutare de muncă, descoperă din întâmplare că, dacă reuşeşte să se afle în cel mai scurt timp la locul producerii unei întâmplări demne de a băga lumea în sperieţi şi face nişte poze reuşite, poate câştiga o grămadă de bani. Cu cât mai sângeroase imaginile, cu atât mai mulţi bani.

“If it bleeds, it leads.”

Nightcrawler_1

De la a fi acolo în cel mai scurt timp până la a fi la locul faptei chiar înainte de “întâmplare” nu sunt decât câţiva paşi, pe care Lou îi învaţă repede. Cam ăsta e marele atu al personajului, prinde foarte repede şi orice-i scapă găseşte imediat pe internet.

Trebuie să spun repede, că parcă văd că mă iau cu vorba pe marginea poveştii şi a personajelor şi uit: filmul e bine făcut, alert şi destul de imprevizibil, pe lângă Gyllenhaal, mi-a plăcut cum au jucat Riz Ahmed (Rick, angajatul lui Lou) şi Rene Russo, de fapt primul film în care chiar o văd jucând, după ce în Two for the money şi The Thomas Crown Affair nu m-a mişcat deloc.

Nightcrawler te cam pune pe gânduri…începând cu ce face mass-media. Ne oferă distracţie morbidă, ne emoţionează, ne stoarce lacrimi sau bagă groaza în noi şi, în rest, ne amuză singurul neuron care mai rămâne în viaţă cu emisiuni în care este celebrat prostul gust.

Din păcate, trebuie să recunoaştem că nu orice ne emoţionează. O crimă petrecută în suburbii între doi borfaşi sau între două clanuri rivale, da, e ştire, dar nici pe departe la fel de spumoasă ca o crimă petrecută într-un cartier central, într-o vilă de lux sau în rândul celebrităţilor. Viaţa, evident, nu are acelaşi preţ, aceeaşi importanţă în orice colţ al oraşului şi, cu atât mai puţin, în orice loc de pe glob. Ne impresionează numai situaţiile care ne ameninţă direct, personajele cu care ne putem cât de cât identifica. Să nu uităm, însă, că tot ceea ce ne revoltă în presă şi în televiziune este ceea ce, într-un fel sau altul, transmitem, confirmăm că vrem, este un răspuns la ceea ce cerem.

O altă temă de gândire ar fi însuşi personajul principal, jucat ireproşabil de Jake Gyllenhaal, de fapt, nu atât sociopatul care se apucă de fotografiat momente critice şi care ajunge să-şi dovedească lipsa de orice afect sau morală în relaţiile cu concurentul lui, cu angajatul şi cu colaboratorii, cât succesul lui. Că el este disperat să reuşească şi e dispus să facă orice pentru asta, n-ar fi de mirare, nu e nici primul, nici ultimul, dar avem de-a face, practic, cu un om care ştie de toate şi nimic, un om care n-are altă experienţă decât internetul.

Este un cocktail de replici din diverse domenii, business, management, comunicare, legislaţie, o spoială care păcăleşte pe toată lumea. Câteva cursuri online şi joacă cu brio rol de manager al unei mari corporaţii, angajator uns cu toate alifiile, de avocat care ştie exact cât să întindă coarda încât să n-o păţească, de negociator şi om de vânzări cu toate tehnicile de convingere (a se citi manipulare) puse la punct în relaţia cu clientul – producătoarea emisiunii de ştiri jucată de Rene Russo – şi de fotograf, ca să nu mai vorbim de rolul de inocent sârguincios. Şi nimeni nu-i cere mai mult, iar asta-mi aminteşte de ceva ce scriam mai demult despre aparenţe şi spoială:

Dar, pentru că societatea în general încurajează “impresiile”, pentru că trăim într-o lume în care “imaginea” dictează legea, pentru că totul tinde să devină doar ambalaj, este un sacrilegiu să dezveleşti de formă, să cauţi sub poleială, te “potriveşti” numai dacă accepţi aparenţa şi o iei de bună.

Deşi Nightcrawler nu se abate de la subiectul “reptilei” care adulmecă moartea şi o fotografiază şi al mass-mediei care, în lupta pentru audienţă şi tiraje, a uitat de mult ce înseamnă cu adevărat presa şi televiziunea, că ar trebui să aibă şi roluri constructive, cum povesteam demult în Un alt fel de educaţie, filmul ne arată, dacă vrem să mergem mai departe, să facem zoom pe imagine şi să căutăm ansamblul, o radiografie a lumii în care trăim.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.