Sau cum o idee grozavă este prost exploatată, într-un context aglomerat în care scriitorul pierde pe parcurs povestea/ poveştile din mână.

Dacă eseistul Pascal Bruckner m-a provocat să public mai multe postări atunci când am citit Paradoxul iubirii (Exces de idealism?!, Frumuseţea feminină încotro?! şi Paradoxul iubirii), ca şi romancier în Hoţii de frumuseţe nu m-a convins deloc. Şi cu ce aşteptări am început lectura după ce-am aflat că romanul este o critică la adresa societăţii care situează aspectul, învelişul, aparenţa pe primul plan în detrimentul căutării profunzimilor şi umanului…

Pe scurt, Benjamin şi Helene se trezesc înzăpeziţi pe drumul de întoarcere din vacanţă şi-şi găsesc adăpost la un conac. Puţin câte puţin, vizitatorii descoperă că trio-ul care locuieşte acolo este cam dubios, dar bănuielile lor sunt cu mult depăşite atunci când încep să înţeleagă ce fac aceştia şi ce înseamnă “hoţi de frumuseţe”.

Întreaga poveste este relatată de Benjamin unui medic psihiatru, Mathilde, care, la rândul ei, îşi destăinuie angoasele şi stările depresive între paginile cărţii. Oricât se străduie Bruckner să creeze personajul Mathilde, să-i creeze, prin gânduri şi nemulţumiri, integrarea în context, găsesc că personajul care reprezintă cadrul relatării principale putea să lipsească.

Ce-i reproşez în primul rând romanului are legătură exact cu surplusul nenecesar, care, de fapt, mai mult încurcă. Aşa cum redarea trăirilor medicului mută atenţia de la hoţii de frumuseţe la o altă poveste, incomplet redată, făcând cititorul să caute asiduu sensul şi esenţialul, la fel se întâmplă şi cu aglomerarea de teme pe care Bruckner ar fi vrut să le abordeze în roman, sărind fără a crea legături suficient de trainice. Atinge tangenţial lipsa de autenticitate şi originalitate a literaturii actuale, lipsa de echilibru în relaţii, majoritatea celor din roman caracterizându-se prin dominaţia feminină, dar nu zăboveşte asupra acestor teme, iar romanul parcă nu se încheagă.

Stilul lui Bruckner suferă de influenţe din zona eseisticii, paginile alternând de la descrieri ce se doresc literare la strădanie în creearea suspansului, pentru ca apoi să insereze explicaţii mult prea directe şi detaliate, care nu lasă loc întrebărilor, analizei şi te face să spui: ce câştigat eram dacă citeam un eseu în care scriitorul ar fi concentrat aceste explicaţii.

Deşi a intenţionat să facă pe avocatul diavolului şi să se plaseze cel mult echidistant faţă ideile şi acţiunile “hoţilor de frumuseţe”, Bruckner nu reuşeşte să rămână aşa până la final şi poziţia lui faţă de personaje devine uşor, uşor evidentă, ceea ce este dezamăgitor, pentru că această poziţie pare să contrazică şi să facă inutilă critica adusă societăţii de la care a pornit.

În ciuda impresiei produse de carte, rămân curioasă să văd piesa regizată de Chris Simion, despre care am citit pe Bookaholic că “dacă n-ați rezonat atât de mult cu textul literar, să știți că piesa scoate, cu siguranță, ce e mai bun din el.”