Autor: Mirela Stănciulescu
Editura Humanitas, 2011
Nr. pagini: 271

Ce mi-a lipsit cel mai mult în timpul lecturii a fost chiar emoţia…

Clara este o adolescentă care se crede specială prin simplul fapt că nu este genul de vedetă feminină a grupului în care se integrează cu greu. Ca orice adolescentă care citeşte, îşi doreşte să scrie un roman şi, complexată de trupul ei, trăieşte “drama” dorinţei de a-i exploda în afară frumuseţea interioară.

“Va veni oare o vreme când frumuseţea exterioară va pătrunde în interior, şi frumuseţea interioară va exploda în exterior? Sau, măcar, va veni o vreme când lumea mă va observa aşa cum sunt, şi nu aşa cum par să fiu?”

Nu doar că nu e nimic special în toate astea, dar, după părerea mea, sunt şi exprimate cât se poate de evident, de clişeistic, nelăsând cititorului măcar plăcerea de a intui, de a căuta subtilităţi.

Clara se îndrăgosteşte, absolut previzibil, de un Don Juan, Edi, care nu doar că nu este atras de genul ei de fată, dar face un pariu din cucerirea ei (ca într-un film american prost). Bineînţeles, în roman, există şi un personaj interesant şi cumva misterios, Bobo fratele lui Edi, un cocoşat de la Notre Dame în variantă modernă şi autohtonă, care se îndrăgosteşte de Clara, dar trece neobservat.

Paralel cu povestea de dragoste, are loc şi divorţul părinţilor, care o afectează şi, mai mult, nevoită să se mute din cartier, lasă în urmă adolescenţa şi porneşte marcată spre maturitate. Nu contest importanţa primelor iubiri, nebunia adolescenţei, dar chiar să rămâi afectată pe viaţă de o întâmplare de la optsprezece ani, să devii dintr-o tânără visătoare, cu talent la scris o femeie ştearsă, comodă şi oarecum autistă mi se pare prea mult.

O reîntâlnim pe Clara după vreo 20 de ani, parcă lovită de amnezie. Foarte puţin credibile eforturile ei de a-şi aminti perioada liceului şi n-am înţeles de ce autoarea a ales să construiască astfel revenirea personajului în scenă. Nu cred că se aştepta să fim uimiţi că e vorba de acelaşi personaj, dar paginile în care Clara, femeie în toată firea, îşi aminteşte năpădită de emoţii frânturi de adolescenţă par să fie menite a produce o surpriză în cititor. Nici o şansă.

Nu-mi mai amintesc foarte bine finalul, cred că a rămas cumva în aer, dar cu nişte sugestii clare despre ce ar putea să urmeze în viaţa Clarei. Oricum la ultima pagină eram deja enervată de ceea ce citisem câteva pagini mai înainte, când personajul Bobo, care, în prima parte a romanului, era bâlbâit şi “un mic monstru, cu păr rar pe creştet şi umărul drept aplecat mult faţă de umărul stâng”, este caracterizat la maturitate astfel: “Trupul lui gârbovit şi slab de odinioară se scuturase parcă de o mare povară, devenise musculos şi vânjos, deşi umărul stâng continua să-i stea puţin aplecat faţă de umărul drept – parcă dintr-un fel de orgoliu al nonconformismului.”

Înţeleg că, datorită talentului la desen, Bobo a devenit celebru, înţeleg şi că, probabil, prin exerciţii, trupul lui s-a schimbat în bine şi, totuşi, reîntâlnirea şi transformarea personajului mi s-au părut culmea clişeului. Ca să nu mai zic că s-au încurcat umerii între ei.

Romanul Emoţia de Mirela Stănciulescu a fost unul dintre romanele finaliste la Premiul literar Augustin Frăţilă şi încă nu mi-e clar cum s-a clasat în primele 5 din cele 59 înscrise, când găsesc încă cel puţin 5 care ar fi meritat mai mult.