Emaus

Dacă depăşiţi nedumerirea şi chiar scepticismul provocate de coperta romanului lui Alessandro Baricco, recent apărut la Editura Humanitas Fiction, veţi descoperi o carte despre ruperea de copilărie şi despre adolescenţe tulburate.

Bobby, Luca, Sfântul şi povestitorul fără nume au “şaişpe, şapteşpe ani” şi, crescuţi într-o educaţie catolică severă, aparent împăcaţi cu ceea ce cred că înseamnă viaţă, duc o existenţă exemplară: cântă în corul bisericii şi-şi petrec timpul liber îngrijind bătrânii bolnavi din spitale. Au prietene caste, care nu le permit să-şi satisfacă prea multe curiozităţi şi, în aşteptare, se dedau unui erotism ipocrit, specific vârstei.

Drumul lor se intersectează cu cel al lui Andre, care vine dintr-o existenţă paralelă, cea a bogaţilor. “E o lume, şi Andre vine de acolo. Distantă, apare din când în când, întotdeauna în poveşti care nu au de-a face cu noi.” Fascinantă şi cu o înclinaţie spre neobişnuit, Andre suscită imaginaţia celor patru adolescenţi şi de aici până la deturnarea acestora de pe căile bine stabilite nu e decât un pas.

Într-adevăr, aşa cum scrie şi în descrierea romanului, Andre este declanşatoarea crizei lor, de fapt, contactul cu o altă realitate decât cea asimilată în copilărie, contact căruia nu i-au făcut faţă. Nepregătiţi pentru impactul maturizării, cei patru prieteni sunt bulversaţi de noutatea care vine pe fondul crizei adolescentine, în contextul întrebărilor fără răspuns, al îndoielilor cu privire la orice, de la prietenie la dragoste, de la credinţă la o viaţă imorală. Un singur pas în afara liniei trasate este suficient pentru o destabilizare, care pentru unii înseamnă transformări radicale, iar pentru alţii are chiar consecinţe tragice.

Emaus se citeşte uşor şi rapid, povestea curge fără mistere şi suspans, povestitorul având grijă să elucideze totul din mers. Este un roman în care contează mai mult tema, întrebările decât personajele, pe care aproape că le uiţi după ce l-ai închis. Nu pot spune că m-a impresionat, dar este o lectură plăcută.

Autor: Alessandro Baricco; Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, 2012; Traducere din limba italiană Gabriela Lungu; Nr. pagini: 176

Avem o încredere oarbă în părinţi, ceea ce vedem în casă este pentru noi maniera corectă şi echilibrată în care se întâmplă lucrurile, un fel de a se comporta pe care-l considerăm sănătate mintală. Ne adorăm părinţii, pentru că ne feresc de anomalie. Aşa că nu există nici o bănuială că ei, în primul rând, pot reprezenta o anomalie. Nu există mame bolnave, ci doar obosite. Taţii nu clachează niciodată, sunt uneori nervoşi.[…] Şi aşa, fără s-o ştim, moştenim neputinţa de a trăi o tragedie şi predestinarea către forma minoră a dramei, deoarece în casele noastre nu este acceptată realitatea răului, şi asta amână la infinit orice soi de desfăşurare tragică, declanşând unda prelungită a unei drame moderate şi permanente – mlaştina în care am crescut. Este un habitat absurd, făcut din durere înăbuşită şi dureri cotidiene.

Suflete mici – le hrănim cu mari iluzii, iar la sfârşit mergem ca discipolii la Emaus, orbi, alături de prieteni şi iubiţi pe care nu-i recunoaştem, încrezători într-un Dumnezeu care nu mai ştie de el însuşi. De aceea cunoaştem începutul lucrurilor şi apoi primim sfârşitul, dar ne lipseşte mereu sufletul lor. Suntem nu aurora, ci epilog, o perenă descoperire tardivă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.