Café de Flore (2011)
Regie: Jean-Marc Vallée
Scenariu: Jean-Marc Vallée
Distribuţie: Vanessa Paradis, Kevin Parent, Evelyne Brochu

Două poveşti, două planuri temporale şi spaţiale distincte.

În Parisul anilor ’60-’70, Jacqueline (Vanessa Paradis) este o mamă singură, a cărei unică preocupare este creşterea fiului său, Laurent, bolnav de sindromul Down. Jacqueline şi Laurent au un univers al lor şi nimic altceva nu pare să mai existe, iar devotamentul mamei se transformă puţin câte puţin în dependenţă. Totul este dat peste cap atunci când puştiul o cunoaşte pe Véronique. Copiii devin de nedespărţit, în ciuda eforturilor lui Jacqueline de a-i separa.

În Canada zilelor noastre, Antoine (Kevin Parent) are tot ce-şi poate dori cineva pentru a fi fericit, cel puţin aşa pare. Este un DJ de succes, are două fete minunate şi este căsătorit cu iubirea vieţii lui. Puţin mai târziu, înţelegem că este vorba de o a doua soţie şi că, până nu demult, singura lui iubire a fost mama fetelor, Carole, o dragoste din liceu care a durat foarte mulţi ani…până a cunoscut-o pe Rose (Evelyne Brochu). O transformare iremediabilă şi ruptura inexplicabilă produc suferinţă atât lui Antoine, cât şi celor din jurul lui, iar sentimentul de vinovăţie îl face să se simtă constant împărţit între două lumi, între sentimente puternice, dar ireconciliabile.

Alternanţa celor două planuri nu dă la iveală nicio legătură între ele, la început, şi, spre deosebire de alte filme în care poveştile se întretaie, dar liantul se dezvăluie destul de rapid, în Café de Flore, explicaţia vine aproape la final.

Nu voi povesti mai mult, pentru că suprizele au rolul lor, la fel cum încercarea de a găsi elementele de legătură este foarte plăcută. Totuşi, ca să nu pierdeţi vremea ca mine, care am creat mental tot felul de legături de rudenie între personajele din trecut şi cele din prezent, vă spun că nu aceasta este cheia.

Singurul element evident de legătură între destine este muzica, aleasă incredibil de bine, în acord cu scenele din film, amplificând efectele vizuale şi transportând spectatorul din Paris în Canada şi invers, din povestea unei relaţii mamă-copil într-o poveste de dragoste şi de familie, menţinându-l totuşi în starea adecvată pentru a accepta ideile propuse în peliculă.

Indiferent de context, întotdeauna este greu să laşi pe cineva drag să plece, anumite întâmplări ne depăşesc şi îşi au explicaţia dincolo de noi, de ceea ce ştim şi vrem să acceptăm. Jaqueline nu-i poate permite băieţelului Laurent să se desprindă, la fel cum Carole nu-şi poate explica plecarea soţului, doar relaţia lor “era scrisă în stele“. Şi totuşi, suferinţa îşi are cauza în noi, iar împăcarea interioară vine din înţelegere, din desprindere şi vizualizare a unei imagini mai ample.

Café de Flore aduce în prim plan eterna întrebare despre existenţa sufletelor pereche (“Dacă este vorba despre sufletul pereche, n-ar trebui să se termine, nu?! N-ar trebui să se întâmple de două ori într-o viaţă…”) şi oferă, într-un mod foarte ingenios, fără a părea trasă de păr, o alternativă pentru întâmplările neînţelese, pentru frustrările şi nemulţumirile inerente, o viziune de ansamblu diferită, care poate părea fantezistă, dar, dacă ne gândim mai serios, de ce n-ar fi reală?! Doar pentru că nu avem dovezi palpabile?!

Un film de văzut, iar pentru mine obligatoriu de revăzut!