Marina

Acum câteva luni, la interviul de la Bookaholic, am fost întrebată dacă-mi mai permit luxul unei nopţi albe cu cartea în braţe…cu părere de rău, a trebuit să admit că nu, deşi mi-aş dori foarte mult…Dorinţa mi-a fost îndeplinită Smile

Am început Marina pe la 11 jumate seara şi am adormit numai după ce-am terminat-o. La fiecare capitol îmi spuneam: îl termin pe ăsta, o închid şi dorm! N-a fost chip, romanul lui Zafón m-a captivat complet.

E drept că, atunci când auzeam cel mai mic zgomot, îmi sărea inima din piept şi marionetele lui Zafón deveneau din ce în ce mai reale Big Smile Cartea are oareşce pagini mai horror, ceea ce pentru mine nu e tocmai recomandat…Ca o paranteză, tre’ să spun că nici filme de groază nu văd pentru că, de câte ori am încercat, am păţit ca fluturele cu lumânarea: nu puteam rezista să nu văd până la capăt, după care, multă vreme imaginile mă bântuiau şi aveau un impact destul de intens…

Revenind la Marina…povestea se petrece în Barcelona, parcă în altă Barcelonă decât am văzut eu, atmosfera fiind ploaiasă, înnorată şi încărcată. Romanul are ceva tenebros şi gotic, la fel ca şi catedrala pe care Oscar vrea să o construiască Marinei.

Adolescentul Oscar locuieşte într-un internat şi, ori de câte ori are ocazia, iese şi se plimbă prin Barcelona. Într-una din plimbări, intră neinvitat într-o curte şi apoi, atras de muzica ce se auzea din interior, intră şi în casă. Acesta este momentul căruia Oscar îi va datora cunoaşterea Marinei şi aventura prin care trec împreună.

Marina îl atrage într-o lume a misterelor şi elucidarea lor devine parcă o chestiune de viaţă şi de moarte…Nu trece mult şi chiar sunt implicaţi într-o poveste periculoasă, pe viaţă şi pe moarte.

În ciuda tonului realist al romanului, acesta are şi ceva elemente fantastice, dar sunt atât de bine presărate şi manevrate, că, în timpul lecturii, poţi jura că  tot ce se povesteşte se poate întâmpla oricând…

Moartea şi îmbătrânirea care o precede, uzura şi deteriorarea trupului reprezintă, aş zice, motorul principal al cărţii lui Zafón. Lupta împotriva morţii capătă forme extreme şi este motivată în special de durerea pricinuită de dispariţia celor dragi, dar şi de temerea pierderii proprii în neant.

Zafón abordează discret tendinţa generalizată de a judeca, de a vedea numai albul şi negru în funcţie mai ales de raportarea personală, atrăgând totuşi atenţia că, înainte de a trăi experienţele cuiva, nimeni nu are dreptul să emită judecăţi pentru că nimeni nu ştie cum ar putea reacţiona, chiar în ciuda unor principii solide despre bine şi rău.

Coperta cărţii mi se pare foarte faină, în schimb traducerea şi editarea au cam lăsat de dorit…destule greşeli, chiar confuzii între personaje, şi uneori cuvinte care nu-şi găsesc prea bine locul în frază şi care, sunt convinsă nu au fost în intenţia scriitorului.

Dincolo de asta, în mod clar, o recomand şi voi mai citi Carlos Ruiz Zafón! Smile

– Adevărul e că nu ne prea încredem în progresele ştiinţei moderne. La urma urmelor, ce fel de ştiinţă e aceea care poate duce un om pe Lună, dar nu poate pune un coltuc de pâine pe masa fiecăruia?
– Poate că problema nu-i ştiinţa, ci cei care decid cum să fie folosită.

Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire, Oscar. Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând.

Tinereţea e o iubită capricioasă. Nici n-o înţelegem, nici n-o apreciem până ce nu se va duce cu altul, pentru totdeauna!

Pe atunci, ştiam deja că circul era condamnat. Realitatea lumii începea să fie mai grotescă decât pantomima paiaţelor şi urşilor dansatori. Curând, nimeni n-avea să mai aibă nevoie de noi. Secolul XX devenise marele circ al istoriei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.