Lumea în care trăim într-un film de 80 de minute, care se desfăşoară într-o cameră şi are numai patru personaje…Incredibil, dar adevărat

Carnage are la bază piesa de teatru Le Dieu du carnage, scrisă de Yasmina Reza, pe care Roman Polanski a fost foarte inspirat s-o transforme într-un film delicios.

Două cupluri se întâlnesc pentru a discuta o întâmplare “tragică”, anume o dispută între fii lor.

Iniţiatoarea întâlnirii, Penelope (Jodie Foster), o casnică obsedată de control, de transformarea lumii în care trăieşte în lumea ideală şi controlată care există în mintea ei, ţine discursuri bombastice despre integritate şi despre nedreptatea suferită de fiul ei. Penelope este pasionată de Africa, dar frustrată în căsnicia cu Michael (John C. Reilly), un bărbat care nu-i stimulează preocupările intelectuale, dar care încearcă să se convingă pe sine de importanţa slujbei pe care o are şi care este încă băieţelul mamei în ciuda faptului că are o familie a lui.

Părinţii copilului “atacator” sunt Nancy (Kate Winslet) şi Alan (Christoph Waltz). Nancy îndeplineşte perfect rolul de soţie de om realizat şi cu bani, plictisită, frustrată de lipsa de atenţie a soţului şi preocupată de nimicuri materiale. Alan este un avocat obsedat de muncă şi de câştig, cu telefonul lipit de ureche, indiferent la nevoile soţiei şi neinteresat de educaţia copilului.

Întâlnirea începe într-un stil “politically correct”, dar, puţin câte puţin deviază. Oameni integri, înţelegători, toleranţi şi pacifişti, personajele îşi arată pe parcurs adevărata faţă.

Jodie Foster în rolul lui Penelope a fost, după părerea mea, perla acestui film. Oricum, este greu de spus cine a jucat mai bine, pentru că toţi au fost geniali trecând prin toate stările şi, chiar, caracterele, pe care fiecare rol le presupunea.

Este imposibil să anticipezi ce va urma şi încotro duc replicile, dar nu poţi să nu te amuzi când vezi oameni în toată firea reacţionând mai ceva decât copiii care le-au prilejuit întâlnirea.

Pelicula este o oglindă a societăţii care te obligă să recunoşti că, în spatele politeţii, care parcă devine o armă, şi al spoielii, se ascund interesele personale, gânduri deloc “curate”, lipsă de înţelegere şi de toleranţă.

Cu toate astea, am râs aproape tot filmul, mai ales observând că, în ciuda diferenţelor, două persoane vor găsi întotdeauna şi ceva în comun, un subiect despre care să discute, în legătură cu care să se înţeleagă reciproc şi să se alieze.

Aşadar, Carnage este unul din cele mai bune filme văzute în ultima vreme, pe care-l recomand ca “must see” şi pe care-mi doresc să-l revăd chiar curând!