L-am văzut în cadrul Festivalului Filmului Francez şi, evident, l-am ales pe motiv de…Audrey Tautou

Nu e Amélie, nu e nici Hors de prix cu toate că este regizat de acelaşi Pierre Salvadori, dar e fain!

Audrey Tatou este Émilie, o coafeză cam dintr-o bucată, aparent dură şi sigură pe ea, fără sclifoseli, în realitate un pic timidă, sensibilă şi simpatică foc. Jean, instalator, reparator, băiat bun la toate în salon, dar plin de surprize cum se va vedea pe parcursul filmului, se îndrăgosteşte de Émilie şi îi trimite o scrisoare anonimă pe care aceasta o trimite mai departe mamei ei, cu intenţia de a o trezi la viaţă după nişte ani de suferinţă că tatăl lui Émilie a părăsit-o pentru una mai tânără.

Comedie romantică previzibilă în mare, dar imprevizibilă în detalii, filmul a avut un efect foarte reconfortant, cum rar se întâmplă.

L-am văzut într-o seară, după o zi de muncă lungă şi grea, dar am ieşit de la film complet relaxată, orele de dinainte păreau depaaarte şi următoarea zi nici nu se zărea la orizont.

Am râs aproape tot filmul şi m-am gândit: americanii n-or să facă vreodată aşa o comedie!

Personaje pline de viaţă, idei trăznite, comic de situaţie, dar şi de limbaj, imposibil să nu te amuzi şi să nu te încarci cu energie. Era suficient ca Audrey Tautou sau Sami Bouajila (Jean) să facă vreo grimasă şi toată sala râdea.

Am uitat să vă povestesc de muzică! Foarte faină!!!

Pe lângă melodiile compuse de Phillippe Eidel pentru film, care mi-au plăcut la nebunie, dar pe care nu le-am găsit, din coloana sonoră fac parte şi două melodii ale lui James Hunter,  Carina şi People gonna talk.