Timp, memorie, percepţii

Marcel-Proust-In-cautarea-timpului-pierdut-vol-IV-Sodoma-si-Gomora

Organele se atrofiază sau devin mai puternice după cum nevoia de a te sluji de ele creşte sau scade. De când există drumul de fier, nevoia de a nu scăpa trenul ne-a învăţat să ţinem seama de minute, pe când la vechii romani, a căror astronomie era mai sumară, dar şi viaţa mai puţin grăbită, abia exista noţiunea, nu a minutelor, dar chiar a orelor fixe.

…pe măsură ce-i cunoşti, oamenii sunt ca un metal afundat într-un amestec alterant, îi vezi cum îşi pierd puţin câte puţin însuşirile (ca şi uneori cusururile).

Instinctul de imitaţie şi lipsa de curaj guvernează societăţile, ca şi mulţimile. Şi toată lumea râde de cineva de care vede că toţi îşi bat joc, gata să-l venereze peste zece ani într-un cerc unde e admirat. Poporul îi goneşte şi îi aclamă pe regi în acelaşi chip.

Vedem totdeauna fiinţele iubite numai în sistemul însufleţit, mişcarea veşnică a neîncetatei noastre dragoste, care înainte de a lăsa ca imaginile pe care ni le înfăţişează faţa lor să ajungă la noi, le târăşte în vârteţul lor, le aruncă peste ideea pe care ne-o facem de totdeauna despre ele, le face să adere la ea, să coincidă cu ea.

În orice clipă l-am privi, sufletul nostru total n-are decât o valoare aproape fictivă, în ciuda numeroarelor bilanţuri ale bogăţiei sale, căci, ba unele, ba altele sunt indisponibile, fie că ar fi vorba de bogăţii efective sau de acelea ale imaginaţiei. Căci intermitenţele inimii sunt legate de tulburările memoriei. Fără îndoială că existenţa trupului nostru, asemănător pentru noi cu un vas în care spiritualitatea noastră ar fi închisă, ne face să presupunem că toate comorile noastre lăuntrice, toate bucuriile din trecut, toate durerile noaste sunt veşnic în stăpânirea noastră. Poate că e tot atât de greşit să crezi că ele fug sau se întorc. În orice caz, dacă rămân în noi, ele sălăşluiesc aproape tot timpul într-un domeniu necunoscut, unde nu ne sunt de nici un folos şi unde chiar şi cele mai obişnuite sunt refulate de amintiri de un alt ordin şi care exclud orice simultaneitate cu ele în conştiinţă. Dar cadrul senzaţiilor în care sunt păstrate fiind luat iarăşi în stăpânire, ele au la rândul lor aceeaşi putere să gonească tot ce e incompatibil cu ele, să instaleze în noi doar eul care le-a trăit.
Eul meu de atunci, şi care dispăruse de atâta timp, era din nou atât de aproape de mine încât mi se parea că aud cuvintele imediat premergătoare, şi nu era totuşi decât un vis, după cum un om care nu s-a trezit bine crede că percepe foarte aproape de el zgomotele visului său care dispare. Nu eram decât acea fiinţă pe care mi-ar fi fost atât de greu să mi-o închipui când eram unul sau altul dintre cei care se succedaseră în mine de câtva timp, încât acum ar fi trebuit să fac sforţări, inutile de altfel, ca să simt din nou dorinţele şi plăcerile unuia dintre aceia care, cel puţin pentru un timp, nu mai eram.

Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut, vol. 4 – Sodoma şi Gomora

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.