Geniul şi zeiţa

Încă nu citisem nimic de Aldous Huxley, aşa că m-am gândit să încep cu Geniul şi zeiţa…mi-a plăcut suficient de mult pentru ca, într-o viitoare vizită acasă la mama, să-mi aduc Punct contrapunct, pe care, fără să am vreun motiv, am ocolit-o de-a lungul timpului.

Romanul nu este unul despre care să scriu în vreo anume stare sau care să-mi fi produs o revelaţie…este confesiunea unui fizician în vârstă, John Rivers, despre o perioadă din tinereţe, care l-a marcat şi, fără a şti dacă într-adevăr i-a modificat cursul vieţii, cel puţin i-a schimbat sau i-a format percepţia asupra oamenilor, a iubirii, a căsniciei şi a infidelităţii.

Pe scurt, un tânăr puritan, pasionat de fizică, este invitat de mentorul său să-i fie alături în activitate şi chiar să locuiască în casa sa, cunoscându-i astfel soţia şi copii şi reprezentând, de fapt, catalizatorul pentru împlinirea destinului acestei familii sau cel puţin aşa conchide povestitorul în final, spunînd  “vezi tu, au acţionat două feluri de Predestinare. Predestinarea evenimentelor şi, în acelaşi timp, Predestinarea a două temperamente, al lui Ruth şi al lui Katy – temperamentul unui copil scandalizat, care era totodată o femeie geloasă, şi temperamentul unei zeiţe încolţite de circumstanţe, şi care şi-a dat seama, dintr-odată că, obiectiv vorbind nu e decât o fiinţă umană pentru care temperamentul olimpian poate fi un handicap. Iar revelaţia aceasta a fost atât de tulburătoare încât a facut-o neglijentă, a lăsat-o incapabilă să reacţioneze adecvat la evenimentele predestinate s-o distrugă (dar asta era întru folosul meu, fireşte, era un amănunt din Predestinarea mea psihologică)”.

Mi-a plăcut în mod deosebit această preocupare pentru Predestinare, aşa cum este redată şi în paragraful de mai sus, Predestinarea evenimentelor şi Predestinarea temperamentelor, amintindu-mi de ideea că nimic nu se întâmplă degeaba, că tot ce se întâmplă este fie un rezultat, fie o cauză, evenimente care au loc ca efect al unor temperamente, feluri de a fi, al unor interacţiuni, şi evenimente care sunt generatoare, care au rolul de a fi puncte de pornire, revelaţii…pe mine atrăgându-mă în mod special acestea din urmă, care aşa cum spune Huxley, sunt determinante în Predestinarea psihologică.

Îndrăgostindu-se de Katy, soţia cu multiple roluri (amantă, mamă, confidentă, tonic) a profesorului Henry Maartens, John Rivers îndură clasica luptă între moralitate, romantism, pe de-o parte, şi dorinţă carnală, trădarea mentorului şi chiar a lui însuşi, pe de altă parte. Această linie a cărţii nu m-a impresionat, pentru că nu aduce ceva nou, dar este interesant să citeşti consideraţii ale vârstei adulte despre anumite poveşti ale tinereţii, cu redarea în paralel a impresiei de atunci şi a viziunii mature.

Deşi stilul şi tematica nu m-au convins, alternarea romantismului cu cinismul m-a uns pe suflet şi voi căuta să mai citesc cât de curând Huxley, cu atât mai mult cu cât m-au cucerit câteva pasaje, precum cel despre Predestinare, dar şi altele legate de percepţia timpului, de originalitate, precum şi viziunea romantico-realistă despre iubire.

“Întoarcerea în trecut poate fi literatură de calitate. Ca şi filosofie, nu te ajută cu nimic. Timpul Regăsit e Paradisul Pierdut, iar Timpul Pierdut înseamnă Paradisul Regăsit. Morţii cu morţii, viii cu viii. Dacă vrei să trăieşti fiecare clipă pe măsură ce ţi se înfăţişează, trebuie să mori cu fiecare clipă care trece.”

“Nu-l putem readuce la viaţă pe Henry Maartens şi nu-l putem face să-şi retrăiască viaţa fără homeopatie, aşa că n-o să ştim niciodată în ce măsură i-a influenţat automedicaţia longevitatea. Şi când nu există posibilitatea unui răspuns operaţional, întrebarea nu are nici un sens. Din cauza asta, urmă el, nu poate exista o ştiinţă a istoriei, fiindcă niciodată nu poţi testa adevărul ipotezelor tale.”

“Ce distanţă între impresie şi expresie! Ironia soartei face să avem sentimente shakespeariene şi, dacă nu avem şansa de a fi, întâmplător, chiar Shakespeare, să discutăm despre ele ca nişte vânzători de automobile, ca nişte adolescenţi sau ca nişte profesori de colegiu. Practicăm o alchimie pe dos: atingem aurul şi-l transformăm în plumb; atingem versurile pure ale experienţei şi acestea se transformă în echivalentele verbale ale aiurelii şi ale bazaconiei.
– Nu cumva eşti nejustificat de optimist în ceea ce priveşte experienţă? E întotdeauna chiar atât de aurie şi poetică?
– E în mod intrinsec aurie, stărui Rivers. E poetică prin natura ei esenţială. Fireşte, dacă eşti vârât până-n gât în aiurelile şi bazaconiile pe care ţi le servesc formatorii opiniei publice, vei avea automat tendinţa să-ţi corupi încă de la sursă impresiile personale; vei recrea lumea cu imaginile propriilor tale noţiuni şi noţiunile tale, fireşte, sunt noţiunile tuturor celorlalţi, aşa că lumea în care trăieşti va consta în cei mai Mici Numitori Comuni ai culturii locale. Şi totuşi, poezia originală este întotdeauna prezentă, întotdeauna.”

“Mă uit la John Rivers care avea acele sentimente faţă de Katy. E ca o piesă de teatru de păpuşi, ca un Romeo şi Julieta vizionat la teatru cu binoclul întors pe dos. Ba nu, nu-i nici măcar asta; ca şi cum te-ai uita cu binoclul întors pe dos la stafia lui Romeo şi a Julietei. Iar Romeo s-a numit cândva John Rivers şi a fost îndrăgostit şi avea de zece ori mai multă viaţă şi energie decât în mod obişnuit. Iar lumea în care trăia era complet transfigurată. Ţin minte cu ce ochi privea peisajele, iar culorile i se păreau incomparabil mai intense, tiparele pe care le compuneau lucrurile dispuse în spaţiu erau incredibil de frumoase. Oamenii, casele, pomii, automobilele, câinii de lângă felinare – toate mi se păreau mai semnificative. Semnificative în ce sens? Erau nişte realităţi, nu simboluri.
De ce o iubeşti pe femeia de care eşti îndrăgostit? Pentru că există. Iar asta, la urma urmei, e definiţia dată de Dumnezeu: sunt ceea ce sunt. Fata este cine este. O parte din fiinţa ei se revarsă şi impregnează întregul univers. Obiectele şi evenimentele încetează să mai fie simplele reprezentante ale unor clase şi devin propriile unicităţi; încetează să fie ilustrări ale unor abstracţiuni şi devin cât se poate de concrete. Pe urmă încetezi să mai fi îndrăgostit şi universul se năruieşte cu un chiţcăit batjocoritor, aproape audibil, revenind la obişnuita lui lipsă de semnificaţie.”

Imagine: Vladimir Kush – Arrow of time

13 comments

  • tetris

    Apropo de predestinare, dar in cu totul alta forma, citeste "Minunata lume noua" a lui Huxley, e foarte interesanta

  • QED

    Eu l-am descoperit pe Huxley la 15 ani si am tot citit din el. Cateodata mi-a placut, cateodata nu. Acum citesc "Orb prin gaza" si tot ma caznesc s-o termin. Are un ados de elucubratii si apoi se vrea a fi un filozof. Poate ca este, dar uneori ma oboseste. Insa "Punct.Contrapunct" mi-a placut mult.

  • Rontziki

    @tetris: este pe listă Minunata lume nouă, am citit despre ea şi mi s-a părut interesantă Smile Mulţam de recomandare!

  • Rontziki

    @QED: pe alocuri, şi în Geniul şi zeiţa, atinge subiecte de filosofie, dar ce-i drept, într-o manieră foarte accesibilă…mie această latură mi-a plăcut, o să văd cum mi se va părea mai departe în Punct contrapunct şi în Minunata lume nouă, deocamdată…
    Mulţam pentru vizită şi pentru comentartiu! Te mai aştept Smile

  • Irina

    Imi place mult Huxley. Daca iti pica in mana, sa citesti si "13 povestiri", in afara de ce ti s-a recomandat, Minunata… si Punct Contrapucnt, de la Editura Univers. Unele sunt foarte frumoase. Da, un pic de filosofie, analiza, multa psihologie…

  • LOLITA

    Merita citit Huxley, are o profunzime unica! Te admir pentru foamea ta de lectura ! Toate cele bune!

  • Rontziki

    @Irina: exact pe gustul meu şi cred că ce urmează să mai citesc de el o să mă impresioneze mai mult decât Geniul şi zeiţa Smile

  • Rontziki

    @Lolita: foame e mereu, de când am învăţat să citesc Smile din păcate, cu timpul nu stau f bine…prea multe îmi plac şi aş vrea să le acord mai mult timp…

  • LOLITA

    Îmi place foarte mult noul look al blogului tau ! Foarte stilat si bine organizat ! Felicitari si te asteptam cu impresii noi…
    Pup!

  • Rontziki

    @Lolita: mulţam frumos! Şi mie îmi place, mai ales că a fost gândit în detaliu şi a durat muuult până m-am decis la poze şi alte "decoraţiuni" Big Smile

  • Gloria

    de cate ori ma intorc pe blogul tau ma bucur ca o fac.
    Na ca am mai descoperit o carte pe care vreau, da neaparat vreau sa o gasesc acum cand ajung la biblioteca si vreau sa o citesc.
    Are de toate. Exact ce as vrea.
    Si chiar nu stiam ce sa mai aleg de pe raft, ce sa mai caut.
    Psihologie, cinism, iubire, predestinare, timp. Chiar poate sa fie despre tot?
    Chiar era sa nu mai citesc cand am vazut ca e "fizician", am ceva cu materia aia… dar ma bucur ca am citit tot.
    Super si pasajele scoase de tine

  • Rontziki

    @Gloria: şi eu am avut ceva cu materia aia Big Smile dacă mă gândesc retroactiv, cred că mi-ar fi plăcut să fi fost mai receptivă la fizică, dar ne, la momentul respectiv, eram anti Big Smile
    Mulţam frumos pentru aprecieri şi mă bucur că impresiile mele te-au convins să o citeşti, e chiar faină Smile şi mă gândesc cât de faine sunt celelalte scrise de Huxley, ţinînd cont că toată lumea le recomandă…tocmai mi-am luat şi Minunata lume nouă, dar mai are de aşteptat pe listă că sunt alte câteva mai în faţă…ufff, de le-aş putea citi pe toate odată Big Smile)

  • Pingback: Geniul și zeița – romanul pretext | Singur pe bancă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.