Am citit recent doua carti ale “ilustrului” Martin Page, adica “M-am hotarat sa devin prost” si “O poveste de dragoste, poate”, asa incat o sa scriu despre ambele intr-o singura postare, doi in unu, la oferta, caci cam asa sunt si cartile astea…

Sa incep prin a spune cat m-am entuziasmat cand am vazut prima data cartea “M-am hotarat sa devin prost”, al carei titlu m-a atras instant?! Mai bine nu…mai bine va povestesc cat am fost de dezamagita de brosura asta care se citeste in doua ore…A nu se intelege gresit, nu am nimic cu cartile care numara putine pagini si se citesc repede, cum este si Pescarusul Jonathan Lovingstone de Richard Bach, care insa nu se compara si al carei nume nici nu ar trebui sa apara in aceeasi postare…

Despre ce-ar fi vorba in carte?! Cum este si firesc, despre un personaj care se decide sa devina prost, pentru ca “sa gandesti mult este, in lumea de azi, un handicap ca oricare altul” (asa scrie pe ultima coperta a cartii si promitea…). Personajul asta are vreo 25 de ani si, ca un intelectual care se respecta, este un inadaptat.

Mai mult decat atat, cand avea sapte ani, se simtea obosit ca un om de patruzeci si noua, iar la unsprezece ani, avea deziluziile unui batran de saptezeci si sapte. Demersurile lui pentru a deveni prost incep cu o tentativa de a deveni alcoolic, pentru ca, i se parea lui, betia este mijlocul de a suprima orice veleitate reflexiva a inteligentei. Cum nu pusese alcool in gura toata viata, la prima incercare, intra in coma alcoolica si ajunge la spital. Dupa aceasta incercare esuata, pentru ca impovarat de inteligenta, cultura si tot asa, gaseste ca viata nu are nici un farmec, frecventeaza cursurile S.P.T.P.T.M., adica Sinucidere pentru toti si prin toate mijloacele. Cand am ajuns cu cititul aici, mi-am zis : aha, ceva fantezie, devine interesant…de unde?!

Pana la urma, un medic ii prescrie niste medicamente care il ajuta sa se adapteze, adica sa lucreze intr-o multinationala, sa ii pese mai putin de lumea inconjuratoare, sa faca bani, sa isi neglijeze prietenii lui intelectuali si total diferiti de lumea in care ajunge el, sa manance fast-food, sa fie conectat la realitate, dar cat se poate de superficial in preocupari si nevoi. Cartea este o satira la adresa societatii contemporane, dominata de consum si in care oamenii isi desfasoara viata intr-o rutina de tipul: serviciu – fast-food – serviciu – consum – tv – fast – food si, ca si intentie, este laudabila, dar, scrisa ca niste articole de ziar si nici macar unul de calitate, mai degraba ca niste articole de revista glamour, nu reuseste decat sa fie la fel de superficiala ca societatea pe care o condamna. Nu contest ca are si idei bune, dar sunt expuse ca pentru oameni care tocmai au invatat sa citeasca si trebuie sa le dai ceva usor, pentru ca nu ar reusi sa vada si dincolo de randuri si de exprimarile cat se poate de simple si de directe.

Probabil autorul o fi inteles sa se adreseze tocmai exponentilor societatii pe care o condamna pentru superficialitate si s-a gandit sa scrie o carte care sa poata fi citita in pauzele de tigara din companiile la care face referire, dar atunci ar fi trebuit sa se publice la sectia de dezvoltare personala sub un nume de genul “Cum sa nu fim superficiali” si sa nu aiba pretentia de literatura.

Ca o paranteza intre cele doua carti, ma gandeam ca intotdeauna a fost un miraj sa te consideri un intelectual neadaptat si, evident, inca mai este, dar poate cartea ar fi trebuit sa se numeasca “M-am hotarat sa devin superficial” pentru ca prost este, dupa mine, antonimul lui “destept/ inteligent” si a fi destept nu inseamna intotdeauna a fi doar cultivat, informat, intelectual, ci inseamna si utilizarea intr-o forma coerenta, eficienta, buna a informatiilor pe care le detii. Insasi adaptarea, evident nu insotita de superficialitate, a unui intelectual in mediul social este, dupa parerea mea, un semn de desteptaciune. Poate am sa scriu la un moment dat o postare despre cum vad eu destept versus prost, profunzime versus superficialitate. Revenind, mi se pare prea de fason, ca sa zic asa, inadaptarea cronica de care da dovada personajul cartii, e drept si exagerata voit, dar probabil luata ca exemplu de multi inadaptati….

Cand citesti prima data un scriitor si dai peste o carte buna, este firesc sa-ti spui: am sa mai citesc de acest autor. Ei bine, si cand incepi cu o carte mai putin buna a unui scriitor, iti spui: ia sa incerc alta, poate totusi…Asa am facut si eu cu Martin Page, am zis sa incerc si “O poveste de dragoste, poate”. Trebuie sa admit ca mi-a placut mai mult decat cealalta…macar are un subiect mai inchegat, iar intriga aduce ceva nou, ducandu-ma cu gandul, iarasi, la un dorit exercitiu de fantezie. Virgile, tot o samanta de inadaptat, dar parca un personaj ceva mai verosimil decat Antoine din “M-am hotarat sa devin prost”, primeste un mesaj pe robotul telefonic de la Clara, prin care aceasta ii comunica faptul ca se desparte de el…partea cu adevarat intriganta este ca Virgile nu-si amintea cu nici un chip sa fi avut vreo relatie cu aceasta Clara, pe care, e drept, o cunoscuse la o petrecere. Si de aici, o intreaga “aventura” determinata de mesajul cu pricina, de la faptul ca toti prietenii lui aflasera incidentul si, crezand in realitatea despartirii, se straduie care mai de care sa-l consoleze, la determinarea lui de o cauta pe Clara si pana la vizita la sediul politiei.

Incearca Martin Page si o psihanaliza a personajului prin prisma copilariei si relatiei cu si dintre parinti, dar pe langa ca nu-i iese, insistarea pe ideile astea devine de-a dreptul plictisitoare.

Morala ar fi ca toate aceste intamplari si actiuni sunt menite, de fapt, sa ii schimbe lui Virgile viziunea cu privire la viata, sa-l trezeasca din amorteala si lancezeala in care traia, pentru ca, va spun de pe-acum ca sa nu va chinuiti atatea pagini, pe Clara n-o gaseste si mesajul telefonic se transforma de fapt in evenimentul declansator, iar cautarea Clarei intr-un pretext…Departe de mine gandul de a condamna astfel de idei sau de procedee, utilizate si de mari scriitori, precum Saramago (iar comit sacrilegiul de a mentiona nume din literatura in postarea asta), dar felul in care le utilizeaza Martin Page lasa mult de dorit, tiar talentul literar “subtire” m-a dus si de aceasta data cu gandul la articole cool pentru reviste glamour…