The Infinite Man (2014)
Regie: Hugh Sullivan
Scenariu: Hugh Sullivan
Distribuţie: Josh McConville, Hannah Marshall, Alex Dimitriades

Habar n-am cam ce-o să scriu despre acest film, am rămas cu mintea încă prinsă în labirint după vizionare, dar nici nu vreau să-l las să treacă pur şi simplu.

Dean revine împreună cu Lana într-un hotel pe malul mării pentru a retrăi ultima lor aniversare, care se pare că nu fusese una tocmai fericită. Pasionat de ştiinţă şi obsedat de control, Dean a construit un dispozitiv pentru a călători în timp şi speră că se vor întoarce în urmă cu un an pentru a schimba, de fapt, întâmplările. Planurile îi sunt însă date peste cap de apariţia lui Terry, fostul iubit al Lanei, iar Dean rămâne singur, meşterind la aparatul său, în aşteptarea unei noi aniversări.

Călătorii în timp, întâlniri “anuale” cu sine, mai mulţi Dean, mai multe Lana şi povestea se complică. Nu sunt sigură că am reuşit să ţin şirul tuturor personajelor şi buclelor temporale, dar în mod cert voi revedea filmul, pentru că este dintre acelea pe care vrei să le porneşti imediat ce le-ai terminat de văzut.

Uneori, ne dorim atât de mult ca totul să fie perfect, să impresionăm, încât reuşim să complicăm totul sau ne blocăm înainte de a mai încerca orice. Măcinat de nesiguranţă, Dean porneşte de la premise false, insistă cu obstinaţie să schimbe trecutul şi, fixându-se pe o singură ţintă, scapă din vedere realitatea, gata să renunţe la tot în loc să regândească situaţia într-o variantă mai simplă.

Componenta SF a filmului e mai mult un instrument, pelicula fiind mai degrabă un film psihologic decât un SF. Multiplele versiuni ale personajului semnifică mulţimea de “eu” din fiecare, contradicţiile din noi, dar ar putea însemna şi faţete ale personalităţii în procesul de creştere, de maturizare.

Teoretic, fiecare Dean este mai bun decât cel din anul anterior, pentru că a reuşit să finalizeze proiectul călătoriei în timp şi să facă mai mult decât făcuse anteriorul Dean, dar faptul că e mai merituos, să zicem, îl face mai bun?! În interpretarea mea, personajul care “câştigă” în final este poate cel mai “inocent” dintre ei, cel care lasă deoparte ambiţiile şi controlul şi revine la simplitate şi firesc.

Dean ajunge la concluzia că cel mai mare duşman al său este el însuşi.

Câteodată sunt aşa supărat pe mine, pe celelalte versiuni ale mele…

Şi n-am putut să nu mă gândesc la Henry Miller în Colosul din Maroussi.

Mai bine de treizeci de ani am rătăcit ca într-un labirint. Am gustat fiecare bucurie, fiecare disperare, dar niciodată n-am ştiut ce înseamnă pacea. Pe drum mi-am înfrânt toţi adversarii, unul câte unul, dar nu l-am recunoscut pe cel mai mare duşman al meu – eu însumi.

Josh McConville şi-a jucat foarte bine multele variante ale aceluiaşi rol, iar Hannah Marshall m-a fascinat de-a dreptul. Are un ceva pentru care rolul i s-a potrivit perfect şi aş spera s-o mai văd şi în altele.

Mă aşteptam ca finalul să facă ceva mai multă lumină în poveste, dar îmi plac filmele care-ţi lasă momente şi scene simbolice cu care să te joci şi să-ţi faci propriul puzzle, aşa că The Infinite man mi-a dat de gândit şi-l recomand.