Am aflat recent că ar exista doar două sentimente: frica şi iubirea. Toate celelalte sunt derivate din acestea, evident, cele pozitive din iubire şi cele negative din frică. Nu sunt de acord că iubirea este oarbă, în schimb sunt convinsă că frica generează orbire.

Să luăm un exemplu: în rândul fricilor, frica de singurătate este dintre cele mai puternice şi, pe deasupra, omniprezentă. Se vor ridica voci care vor spune “Mie nu mi-e frică de singurătate!”. A mea se va auzi chiar cel mai tare. Totuşi, să ne gândim puţin…

Pe de-o parte, cea mai vizibilă consecinţă a fricii de singurătate este, bineînţeles, fuga de singurătate, inclusiv prin persistarea în contexte neplăcute, nepotrivite, de-a dreptul nedorite, doar din cauza acestei frici.

De cealaltă parte, există şi “curajoşii” ca mine, care, în multiple situaţii, aleg şi preamăresc singurătatea. Iar justificări, argumentaţii, ohooo, am o tolbă, nici n-are sens să le înşir acum.

Ce fac în realitate aceşti curajoşi ?! Paradoxal, se apără împotriva singurătăţii cu…singurătate.

La modul simplist, tre’ să recunoaştem, este mult mai uşor de digerat o singurătate aleasă decât una potenţială impusă. În plus, avem impresia că preferăm o certitudine neplăcută, dar decisă de noi înşine decât o incertitudine în care, culmea!, e posibil ca decizia să nu ne aparţină doar nouă. Iar asta e valabil cam pentru toate temerile care ne influenţează alegerile şi care, mai devreme sau mai târziu, ne explodează în faţă.

Aşadar, orice frică e un cerc vicios, chiar o spirală vicioasă…cam cum e şi ideea din filmul Night train to Lisbon (2013) de la care am început să scriu despre frică.

Mi-aş dori ca, în orice alegere fac, să-mi acord răgazul de a înţelege mai întâi ce anume urlă în mine: frica sau iubirea. Să cercetez bine cine se ascunde sub mine, cum zice Sorescu, să decojesc toate foile de ceapă, să văd pe ce taler al balanţei se află fiecare şi să mă eliberez de frici.

Dar nu e chiar aşa uşor cu eliberarea asta. Singura soluţie pe care am găsit-o până acum a fost să folosesc celălalt sentiment pentru a împinge frica. Cum care sentiment?! Iubirea…şi nu vă gândiţi acum la amor, că nu (doar) despre asta vorbim aici. Dragostea se poate simţi şi manifesta faţă de oricine şi orice, începând cu noi înşine, continuând cu ceilalţi şi cu diverse activităţi, momente, pentru că primul sens al cuvântului este “sentiment de afecţiune faţă de cineva sau ceva”.

Şi uite-aşa, apucăm bine iubirea şi măturăm cu ea fricile, după care o lăsăm să se extiiiiindă, să ocupe tot locul, iar frica nu mai are de ales, levitează o vreme, dar, la un moment dat, tot se plictiseşte şi pleacă.

Cam ce se poate întâmpla când rămânem descoperiţi, neapăraţi de multiplele temeri?! Păi, conform proverbului “de ce ţi-e frică, de-aia nu scapi”, dacă nu mi-e frică de nimic, atunci nimic nu mi se poate întâmpla sau, mai realist, orice s-ar întâmpla e mai suportabil măcar pentru că nu e dublat de frică.

Dar cum ştim că ne-am eliberat de frică, dacă ea pare să fie peste tot şi să motiveze orice? Întâi de toate, frica generează exagerări şi piedestaluri pe care şi noi le simţim şubrede…şi cu cât mai şubrede le simţim, cu atât mai multe cărămizi aducem pentru a le susţine. De multe ori, o teamă intensă ne dă o încrâncenare inconfundabilă care ne împiedică să vedem realitatea, să ne dăm seama ce ne dorim şi că avem dreptul să ne dorim orice. Frica ne paralizează nu doar în planul acţiunilor, ci şi în cel al dorinţelor, e ca o ceaţă densă prin care vedem deformat sau deloc.

Când am scris despre dependenţe şi eliberarea de dependenţe, spuneam: sunt liberă dacă nu ţin cu dinţii de nimic anume, dacă pot să accept cu seninătate orice, dacă-mi accept dependenţele, conştientă că au rolul lor, dar îmi asum şi să le pierd, dacă înţeleg că totul este în schimbare şi sunt deschisă spre orice poate veni. La fel ca dependenţele, şi fricile au rolul lor, iar pentru a ne elibera de ele, trebuie întâi să le depistăm, să le acceptăm şi apoi să le facem brânci celor care nu ne apără, ci doar ne încurcă.

Practic, eliberarea de frică are cam aceleaşi “trăsături”. Agăţarea cu disperare de ceva, fie că e vorba de o persoană, de o idee, de o activitate, de o dorinţă, reflectă mai mult decât frică, arată o reală spaimă. Dar, atunci când frica dispare, devenim într-adevăr deschişi spre orice, bun sau rău, spre viaţa care se întâmplă în timp ce noi ce facem alte planuri, devenim maleabili şi conştienţi că, indiferent de drum, de aşteptări, de întâmplări şi reacţii, ne putem bucura.

Asta ca să nu mai vorbesc de binecunoscutele beneficii pentru sănătate. Nu mă pricep prea bine la adrenalină, serotonină şi alte de-astea, dar ştim că sentimentele pozitive reglează, prin intermediul diverşilor hormoni, o grămadă de funcţii prin organism, în timp ce alea negative dereglează şi e de preferat un remediu natural – un pic de atenţie acordată fricilor – unui pumn de medicamente…zic

Şi pentru că l-am citat pe Sorescu:

Cine

Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi,
Să fim foarte atenţi
Pe cine numim
Eu.

Că nu mai poţi
Avea încredere oarbă
În nimeni,
Să fim atenţi, mai ales,
Pe cine numim
Eu.

Îndesaţi cu genunchiul
Sub nişte măşti,
Atât de convenţionale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi.

Poate chiar reuşim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.