Să încep cu verdictul: cu toţii suntem dependenţi!

Sunt depedentă de filme, de cărţi, de scris, de dans, de timpul petrecut cu mine şi de mine, de o anume eu. De ce spun dependentă în loc de “îmi place să…”? Pentru că, e pe deplin verificat, după perioade în care activităţile astea şi stările pe care mi le dau lipsesc, se creează un dezechilibru. E vorba de dorinţă atâta timp cât nimic nu mă împiedică şi le practic cu oareşce frecvenţă, dacă însă frecvenţa scade, nu mai este dorinţă, ci devine nevoie şi orice/ oricine mă împiedică – direct sau indirect – devine obiectul unor frustrări.

Cu toţii suntem dependenţi de o imagine a noastră despre noi înşine şi nu mă refer la ceea ce transpare în exterior, ci la cum ne percepem din interior. De obicei, această imagine este susţinută şi prin activităţile de care suntem dependenţi. Sunt acolo şi ne fac pur şi simplu viaţa mai frumoasă atunci când totul e în regulă, în grafic, dar, dacă ceva, orice, în existenţa noastră se clatină sau se tulbură câtuşi de puţin, ne îndreptăm rapid spre acea percepţie despre noi înşine ca să ne ridicăm, recurgem la acele activităţi ca la un colac de salvare având chiar tendinţa de a exagera, aşa cum fumător, în momente de stres şi de tulburare, fumează ţigară de la ţigară.

Care este diferenţa între dependenţa de cineva şi dependenţa de ceva? Singura diferenţă este că, atunci când eşti dependent de cineva, există riscul ca dependenţa să aibă efecte şi asupra persoanei respective, că poţi deveni o povară sau poţi determina sentimente de vinovăţie.

Altfel, dependenţa de diverse activităţi şi, mai ales, de anumite stări este la fel de păcătoasă sau chiar mai păcătoasă decât dependenţa de cineva, pentru noi, cei dependenţi de ele, ne poate otrăvi fiinţa şi altera percepţiile, dar suntem convinşi că suntem în siguranţă, pentru că pe acelea nu ni le poate lua nimeni.

Potenţialul de dependenţă depinde de la persoană la persoană. Personal, am trăit şi trăiesc mai degrabă dependenţa de activităţi decât pe cea de oameni. Am constatat chiar că, atunci când am fost relativ dependentă de cineva – condiţie inerentă când intervine o anumită obişnuinţă care durează – vindecarea a fost mult mai uşoară decât aş fi crezut şi indiscutabil mai suportabilă decât vindecarea unei dependenţe de o activitate sau suportarea lipsei acesteia, dacă, din varii motive, chiar şi temporar, n-am putut s-o mai fac.

Nu spun o noutate, dependenţa de activităţi are şi rolul de a ne apăra de dependenţa de ceilalţi sau de dependenţa celorlalţi de noi, mult mai greu de dus decât dependenţa proprie. Cât o fi de sănătos?!

Am scris despre libertate, despre a fi noi înşine. M-a preocupat mereu ideea de libertate sau, mai degrabă, independenţă faţă de ceilalţi, eliberarea de părerea altora, dar am avut tot timpul senzaţia că ar mai fi ceva de zis, că lipseşte ceva pe care nu pot pune degetul.

Şi acum mă gândesc: Ne putem considera liberi dacă doar nu depindem de cineva? Suntem independenţi dacă starea noastră nu depinde de părerea celorlalţi?

Mă pot simţi liberă dacă nimeni nu depinde de mine, dar eu însămi depind de nişte activităţi, de nişte stări provocate de acestea şi de o anume “eu”?

Scriam la un moment dat: Nu am pretenţii de la ceilalţi şi nu-mi place să mi se pretindă. O fi oare asta cea mai bună cale de urmat?!

Cuşca pe care mi-o fac singură să fie într-adevăr mai lejeră decât cea pe care mi-ar crea-o ceilalţi? Sau e doar mai comodă şi mai poleită?

Debusolant…Parcă se întoarce lumea pe dos şi castelul din cărţi de joc se prăbuşeşte când văd totul ca pe o dependenţă…

Suntem dependenţi de tipare…dependenţa de lipsă, dependenţa de dependenţă, dependenţa de crize şi de drame, dependenţa de umilinţă sau, la polul opus, de adulare şi atenţie, şi multe altele, probabil câte persoane, atâtea tipare şi tot atâtea dependenţe. Conştient le refuzăm şi căutăm să fugim de ele, dar, fir-ar să fie, subconştientul ne mână spre a recrea tiparele şi libertatea spre care cred că ar fi bine să tindem ar trebui să fie tocmai eliberarea de tipare, de orice tipare interioare.

De fapt, cred că, la orice moment în viaţă, suma dependenţelor e fixă

Mă gândesc la “detaşarea” din filosofia orientală, la cum o înţeleg eu, poate departe de varianta reală, şi-mi dau seama că suntem dependenţi de un status-quo, de aici reticenţa generală la orice schimbare. Chiar şi atunci când realizăm şi, mai mult, ne plângem de status-quo, teama de schimbare, de necunoscut, ne face să ţinem cu dinţii de tot ce ne provoacă suferinţă, chiar de ceea ce ne nemulţumeşte, să ne complacem în tiparele de care vorbeam.

De la ce-am pornit şi unde am ajuns…Am început să scriu despre dependenţă şi am ajuns să dezbat frica de schimbări, dar se pare că, scriind, am avut o revelaţie: această teamă, cu efectul ei paralizant, se lăţeşte ca o boală peste foarte multe din acţiunile, inacţiunile sau doar reacţiile noastre şi, mai grav, peste trăiri şi emoţii, folosind experienţe anterioare, stări şi, mai ales, acea imagine a noastră de care suntem dependenţi, adică ceea ce ştie că funcţionează, pentru a ni le manipula şi a se asigura că rămânem în grafic, că nu ieşim din cuşca creată. Dacă măcar conştientizarea şi înţelegerea ar fi suficiente! Nu, aripile se lovesc de aceleaşi bare şi mă zbat în aceeaşi colivie a repetiţiei.

Dar despre schimbare şi fuga din calea ei într-o postare viitoare, deocamdată revin la o concluzie mai veche:

Sunt liberă dacă nu ţin cu dinţii de nimic anume, dacă pot să accept cu seninătate orice, dacă-mi accept dependenţele, conştientă că au rolul lor, dar îmi asum şi să le pierd, dacă înţeleg că totul este în schimbare şi sunt deschisă spre orice poate veni.

Cred că mai am până la o astfel de libertate deplină, dar îmi place să cred că, deşi nu o simt chiar tot timpul, e un început.

Întâmplă-se orice, sunt gata să zâmbesc, să mă transform şi să învăţ în continuare