Am început Tropicul Capricornului şi, încă de la prima pagină, am avut aşa o presimţire că o să-mi placă mai mult decât Tropicul Cancerului. E încă prematur să trag concluzii, dar, la gândul ăsta, mi-am spus că trebuie să scriu despre primul Tropic înainte să mi se modifice percepţia şi impresiile de după lectură.

A fost nevoie de vreo 60-70 de pagini să mă adaptez la stilul lui Miller. M-a prins de la început, dar, după ce întrerupeam lectura, atunci când reîncepeam să citesc, parcă reintram direct în mijlocul unui lac adânc înainte să fi apucat să mă obişnuiesc cu temperatura apei. Puţin câte puţin, mintea mi s-a deprins să se aşeze comod şi să se deschidă gata pentru o nouă decolare în lumea lui Miller, pentru că exact asta era senzaţia când deschideam cartea şi nu ştiam dacă o să urmeze o aterizare liniştită într-o cafenea din Paris, una mai dezlănţuită într-un bordel sau voi pluti printre năluci.

Discutam cu un prieten acum mulţi ani despre cum nu există puritate adevărată decât după ce te-ai scăldat în mizerie şi despre cum “desăvârşit” nu este o sumă de trăsături şi acţiuni pozitive, ci înseamnă “complet”, care include pozitiv, negativ, bun, rău, pur, impur…tot. Probabil aberaţii de puşti care fac filosofia chibritului, dar citind Tropicul Cancerului mi-am adus aminte de această discuţie şi am simţit că Miller ne dă dreptate.

Orice poate fi povestit, scris şi dezbătut. Cele mai banale întâmplări şi momente devin confesiuni intime, dezvelite de orice aparenţă, uneori crude, sau adevărate poezii ameţitoare. Parisul lui Miller este când un oraş comun, în care se zbate pentru a-şi asigura hrana zilei de mâine, când buricul lumii, “O cetate mai eternă decât Roma, mai strălucitoare decât Ninive”. În ciuda lipsei de bani şi a vieţii sărăcăcioase, a unei intenţionate comodităţi şi apatii, o senzaţie de libertate şi de putere răzbate din paginile cărţii.

Aparent, sexualitatea prezentă frecvent în rândurile lui Miller şi limbajul foarte colorat i-au adus oprobriul public, Tropicul Cancerului, considerată obscenă, fiind interzise în America până în anul 1961. Cred însă că sinceritatea brutală lui Miller a fost, de fapt, motivul interzicerii, era mai mult decât putea duce societatea la vremea respectivă. Scrisă cu maximă onestitate, cartea frapează într-adevăr, dar nu printr-un atac la pudoare, ci prin refuzul de a îmbrăca în convenţii naturalul, despuind omul de “podoabele” false ale civilizaţiei şi redându-l aşa cum este şi poate fi, uneori animalic, dar un animal genial.

Întotdeauna i-am admirat şi, poate, invidiat pe cei capabili de acţiuni, chiar reprobabile, făcute pentru testarea limitelor, într-o pornire de autodepăşire, aşa cum am găsit cu adevărat condamnabile aceleaşi acţiuni întreprinse din prostie sau din plictiseală, iar Miller, departe de a fi scris în vreo manieră de blamat, în mod clar, a depăşit nişte limite, nu doar proprii, ci şi ale timpurilor.

Halucinaţiile, libertatea cu care trece de la un subiect la altul şi universul incoerent în care te poartă este o lecţie de eliberare, o lecţie despre cum să-ţi “dresezi” mintea să iasă din vârtejul cotidian, să lase deoparte concretuli realul şi să acceadă alte viziuni, să-ţi aducă în atenţie ce ai nevoie să ştii, imagini şi idei gata să ţâşnească dacă le permiţi, şi asta fără exerciţii de respiraţie, fără relaxare îndelung căutată, doar efectul Miller. Intensitatea trăirilor, descrise aparent lejer şi detaşat, alternează cu luciditatea ascuţită, de-a dreptul tăioasă şi combinaţia asta mi-a creat acea impresie de complet despre care vorbeam mai sus.

Scriind acum, am răsfoit din Tropicul Cancerului, am mai citit pasaje, am uitat că scriam şi parcă mi se par şi mai puternice imaginile şi senzaţiile citind aşa, pe sărite, unde se deschide cartea. Şi, dacă tot am spus asta, să vă dezvălui şi secretul lecturii: nu urmăriţi ceva anume, nu căutaţi să faceţi legături între întâmplări, citiţi pur şi simplu şi veţi găsi în Miller exprimarea multor stări cunoscute, dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, greu de definit.

Lumea din jurul meu dispare, lăsând ici şi colo urme de timp. Lumea e un cancer care se mănâncă pe el însuşi…Cred că, atunci când marea tăcere va învălui totul peste tot, muzica va ieşi triumfătoare. Când totul se va retrage din nou în pântecele timpului, haosul va fi iar stăpân şi haosul e răbojul pe care se scrie realitatea.

Dacă sunt inuman, este pentru că lumea mea s-a revărsat peste hotarele a ceea ce este uman şi pentru că a fi uman mi se pare o stare pauperă, mizerabilă, limitată de simţuri, restricţionată de legi morale şi coduri, definită prin platitudini şi “isme”.

Pe meridianul timpului nu există nedreptăți: există doar poezia mișcării care creează iluzia adevărului și dramei. Dacă undeva, cândva, vei da ochii cu absolutul, acea mare simfonie care face oameni ca Gautama și Iisus să apară divini va îngheța de îndată. Partea monstruoasă nu e că oamenii au creat trandafiri din bălegar, ci că, dintr-un motiv sau altul, ei au dorit trandafirii. Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul, și pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viața lui, va putea închide ochii în fața urâțeniei lumii. Totul poate fi îndurat- dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui- în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.

Atunci am înţeles de ce Parisul îi atrage pe toţi cei chinuiţi, pe cei pradă halucinaţiilor, pe marii maniaci ai iubirii. Am înţeles de ce tocmai aici, la butucul roţii, poţi îmbrăţişa teoriile cele mai fantastice şi mai imposibile, fără ca ele să ţi se pară deloc stranii. Aici este locul unde îţi reciteşti cărţile din tinereţe şi unde enigmele dobândesc noi semnificaţii, câte una pentru fiecare păr alb. Hoinăreşti pe străzi ştiind că eşti nebun, posedat, fiindu-ţi clar că toate aceste chipuri reci, indiferente, sunt ale gardienilor tăi. Aici, toate graniţele se şterg şi lumea ţi se revelează sub adevărata ei înfăţişare de groaznic abator.