Tropicul Capricornului

“Făceam sacrificiile cele mai uimitoare, doar ca să descopăr că nu aveau nici o valoare. La ce bun să dovedesc că eram ceea ce se aştepta de la mine să fiu, când nu doream să fiu nimic din toate acestea? De fiecare dată când ajungi la limita a ceea ce se cere de la tine, eşti confruntat cu aceeaşi problemă să fii tu însuţi! Şi de la primul pas pe care-l faci în această direcţie, îţi dai seama că nu există nici plus nici minus; arunci patinele şi începi să înoţi.[…] Nimic nu poate fi mai real decât presupui tu că este. Cosmosul este ceea ce gândeşti tu că este şi n-ar putea fi altceva atâta timp cât tu eşti tu şi eu sunt eu. Trăieşti roadele acţiunilor tale şi acţiunile tale sunt recolta gândurilor tale.[…] Sistemul de încălzire şi cel de răcire sunt unul şi acelaşi sistem, iar tropicul Cancerului este separat de Capricorn doar printr-o linie imaginară.”

Când am scris despre Tropicul Cancerului, aveam impresia că Tropicul Capricornului îmi va plăcea mai mult. Trăgând linie după ambele Tropice ale lui Miller, nu pot spune care din ele mi-a creat o impresie mai puternică. Între ele, da, doar o linie imaginară, stilul lui Miller cu care deja mă obişnuisem de la primul roman nu mai putea avea foarte multe surprize şi, totuşi, am receptat diferit cele două Tropice.

În ciuda halucinaţiilor prezente în continuare, a rândurilor despre nimic şi a trecerii de la un subiect la altul fără vreo introducere sau legătură, am găsit Tropicul Capricornului ceva mai “aşezat” şi un Miller care şi-a făcut o uşoară ordine în ceea ce vrea să transmită. Sau poate doar am reuşit eu să văd mai bine dincolo de rânduri şi să percep temele evidente, cum ar fi New York-ul anilor ’20, societatea americană despuiată de artificii, revolta scriitorului împotriva materialului şi, cea mai importantă dintre toate, nevoia de a scrie, dependenţa de scris, care se iveşte din toate paginile.

Miller se caută mai mult pe sine în Tropicul Capricornului, ca şi cum ar fi înmagazinat deja prea mult exterior şi e timpul să-şi mute analiza în interior. Pare mai avid după concluzii şi mai transparent dincolo de întâmplările concrete relatate în ambele cărţi. Dacă în Tropicul Cancerului predomină povestirea, pură şi directă, în Tropicul Capricornului predomină analiza, disecarea stărilor şi a viselor, mutarea divagaţiilor şi a halucinaţiilor într-un plan mai concret. Chiar şi lirismul pare a nu mai fi doar o stare de sine stătătoare, ci una subordonată căutării, ceea ce dezvăluie un Miller mai activ decât aparentul parazit comod şi apatic din Paris.

Prin insistenţa cu care revine la scris şi subliniază izbăvirea prin cuvânt, Miller face din Tropicul Capricornului un indirect şi discret jurnal de scriitor, un fel de crez literar, în care-şi mărturiseşte arderea interioară care-l împinge spre litere şi cuvinte, spre exprimare, eliberat de căutarea unui rezultat, motivat doar de impulsul de a scrie.

În paralel, portretul făcut Americii m-a încântat peste măsură, ca şi demontarea miturilor societăţii despre muncă, bani, zbaterile absolut necesare, dar realmente inutile. Concentrarea scriitorului pe eu, pe aventura propriei cunoaşteri şi desprinderea de condiţionările materiale de timp şi spaţiu mi se par geniale pentru momentul în care a fost scris romanul şi, din păcate, găsesc că suntem în continuare mult în urmă, ca societate, de ceea ce contează, că, în loc să evoluăm, în aproape un secol de la cărţile lui Miller suntem doar mai afundaţi în material, mai subjugaţi de acesta.

Poate că ce scriu acum nu mai reflectă exaltarea de la Tropicul Cancerului, dar asta se întâmplă nu pentru că Tropicul Capricornului nu m-a impresionat la fel de mult, ci pentru că n-a mai avut aura noutăţii şi, deşi am sesizat diferenţe, cele două Tropice sunt “la pachet” în ce priveşte stările pe care le stârnesc şi plăcerea lecturii Smile

Oameni lipsiţi de astâmpăr, dar nu aventurieri. Spirite torturate, incapabile să trăiască în prezent, laşi neruşinaţi, cu toţii, inclusiv eu. Căci nu există decât o singură mare aventură, şi aceasta e lăuntrică, aventura eului tău, pentru care nu prezintă importanţă nici timpul, nici spaţiul, nici isprăvile măreţe.

Urma să învăţ, şi am făcut-o curând, că, pentru a scrie, trebuie să renunţi la orice altceva şi să nu mai faci nimic alta decât să scrii, că trebuie să scrii şi să scrii şi să scrii, chiar dacă toţi oamenii din lume te sfătuiesc să te laşi, chiar dacă nimeni nu crede în tine. Poate că o faci tocmai pentru că nimeni nu crede în tine; poae că adevăratul secet constă în a-i face pe oameni să creadă. Era firesc ca scrierea mea să fie chinuită, şchioapă, scălâmbă, oribilă, cum fusese caracterizată. Era firesc, pentru că eu încercsem la început ceea ce un om de geniu ar fi întreprins doar la sfârşit. Voiam să spun ultimul cuvânt chiar din start.

În America oamenii îşi ies în mod constant din minţi. Şi au nevoie de un debuşeu ca să-şi verse nebunia, setea de sânge. Europa îşi varsă mereu sângele în războaie. Dar America e pacifistă şi canibalică. Văzută din exterior, pare a fi un dulce fagure de miere în care albinele roiesc cuprinse de frenezia hărniciei; dar înăuntru nu-i decât un abator, în care fiecare îşi mănâncă vecinul de viu şi-i suge măduva din oase.[…] Nimeni nu ştie ce înseamnă să şezi în fund şi să fii mulţumit. Asta se întâmplă numai în filme, unde totul e falsificat, până şi focurile iadului. Întregul continent doarme buştean dar în somnul lui se deapănă un grandios coşmar.

Cu cât îţi întinzi braţele spre omenire, cu atât omenirea se retrage. Nimeni nu doreşte să-ţi vâri mâna în măruntaiele lui sacre – asta-i bun doar pentru preoţi în ceasul extrem. Cât timp trăieşti însă, cât timp pulsează sânge cald în tine, trebuie să te prefaci că nu există asemenea lucruri ca sângele sau scheletul ascuns sub crne. Nu călcaţi pe iarbă! Ăsta-i moto-ul sub care trăiesc oamenii.
[…] Râzi întotdeauna la momentul nepotrivit; eşti considerat crud şi lipsit de inimă când de fapt nu eşti decât dur şi tenace! Dar dacă ai să râzi când râd ceilalţi şi ai să plângi când plâng şi ceilalţi, atunci pregăteşte-te să mori aşa cum mor ei şi să trăieşti cum trăiesc ei. Asta înseamnă să fii cum trebuie şi, în acelaşi timp, să simţi tot gustul amar al acestui lucru. Înseamnă să fii mort cât trăieşti şi viu numai după ce ai murit.

Adeseori uit care sunt eu cel adevărat. Adeseori, in visurile mele, sorb licoarea uitării, cum se spune, şi pribegesc pierdut şi deznadajduit, în căutarea trupului şi a numelui care sunt ale mele. Şi, uneori, între vis şi realitate nu stă decât un fir extrem de subţire. Uneori, în timp ce o persoană îmi vorbeşte, ies din papucii mei şi, ca o plantă purtată de vânt, încep călătoria eului meu lipsit de rădăcini.

De ce-i nevoie să îmbraci o uniformă şi să omori nişte oameni necunoscuţi, doar ca să dobândeşti o coajă de pâine, e un mister care mă depăşeşte. Aşa gândesc eu, şi nu-mi pasă de cine cade în capcană sau de cât costă- De ce m-aş sinchisi de cât costă ceva? Eu sunt aici, pe pământ, ca să trăiesc, nu ca să fac calcule. Şi tocmai asta nu vor netrebnicii să te lase – nu vor să te lase să trăieşti. Vor să-ţi petreci întreaga viaţă adunând cifre. Asta li se pare normal, raţional. Asta-i inteligent.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.