“Am spus că acea perioadă din viaţa mea era dură, dar probabil cea mai fericită din câte trăisem până atunci. Trebuie să adaug că această fericire era, din păcate, aşa cum se întâmplă de altfel deseori, cu totul inconştientă. În realitate mă consideram cât se poate de nefericit. Acum însă, după câtva timp, pot să spun că greşeam şi pot şi să definesc această fericire pe care ulterior n-am mai găsit-o niciodată.

Fericirea consta în a mă afla, din cauza dificultăţilor cu care aveam de luptat, mereu în contact cu mine însumi, apropiat de mine însumi, cum sunt apropiaţi între ei soldaţii într-o bătălie. Nu există numai o solidaritate între persoane diferite, există şi o solidaritate cu tine însuţi, ei bine în zilele acelea eu eram solidar cu mine însumi. Eram apropiat de mine însumi sau pe partea mea esenţială şi cea mai intimă, acea parte de care norocul, bunăstarea şi în general uşurinţa ne desprind până la a ne face să o pierdem cu totul din vedere.

Eu mă gândeam mereu că îmi lipsea un scop în viaţa, că acest scop trebuia să-mi vină mai devreme sau mai târziu, credeam că în ziua în care aş fi recunoscut clar acest scop, aş fi fost foarte fericit şi nu-mi dădeam seama că de fapt scopul oricărei vieţi este acela de a fi aproape de tine însuţi, unit şi în contact continuu cu adevărul propriei fiinţe. Or eu atinsesem acest scop prin forţa lucrurilor, ca să spun aşa, şi n-o ştiam.

Toate zilele erau la fel şi această monotonie constituia unul dintre motivele nemulţumirii şi al nefericirii mele. Cum am amintit deja, în perioada aceea aşteptam mereu ceva care să-mi schimbe viaţa, chiar şi în rău, dar nu ştiam ce anume şi simţeam vag că nu mi se va întâmpla nimic, dacă eu însumi nu m-aş fi hotărât să acţionez.

Dar cum şi de ce? Nu ştiam şi aşteptam. Această aşteptare îmi falsifica întreaga viaţă şi-mi ascundea faţa adevărată şi pozitivă a vieţii reale. În fond eram fascinat de mirajul unei vieţi îndepărtate în care aş fi putut în sfârşit să mă aplec să beau dintr-un izvor potolitor de sete şi nu-mi dădeam seama că mă aflam deja de câtăva vreme în această oază, iar la picioare aveam izvorul limpede şi rece.”

Alberto Moravia – Cei doi prieteni