Acum ceva vreme, într-o discuţie cu câţiva prieteni, am ajuns la subiectul timidităţii. Nu sunt de felul meu o persoană timidă, rar am fost stresată de vorbitul în public sau de interacţiunea cu persoane pe care nu le cunosc, aşa încât nu m-a preocupat în mod special această temă, dar, cu ocazia dialogului respectiv, mi-am dat seama că am şi eu momente de timiditate în anumite situaţii sau în diverse perioade, când timiditatea se face resimţită ceva mai frecvent.

Gândindu-mă la momentele de timiditate şi observând şi alte persoane care au astfel de momente, mai multe sau mai puţine, mi-am dat seama că timiditatea este, de fapt, şi o consecinţă a mândriei, a orgoliului, a unei temeri exagerate de ridicol, de a fi percepuţi altfel decât vrem.

Timiditatea vine, într-o oarecare măsură, din lipsa de încredere în noi înşine, dar nu e atât de simplu. Pe de-o parte, încrederea în sine este influenţată şi de ce vrem de la noi. Sunt de acord că trebuie să vrem cât mai mult, dar dacă exagerăm în acest sens, riscăm să ne subevaluăm continuu şi, fiind nemulţumiţi de raportul între cum suntem şi cum am vrea să fim, ne sabotăm singuri.

Pe de altă parte, suntem dependenţi şi de ceea ce cred alţii despre noi, de impresia pe care o lăsăm, unii în mai mare măsură, alţii într-o măsură mai mică, dar nimeni nu poate susţine că nu-i pasă absolut deloc şi că nu este câtuşi de puţin influenţat de părerea celorlalţi, chiar dacă e vorba doar de persoanele apropiate. În consecinţă, ne raportăm nu doar la cum am vrea să fim, ci şi la cum vrem să ne perceapă ceilalţi. Dorim să creăm o anumită impresie şi suntem preocupaţi, mai mult sau mai puţin de asta, chiar dacă uneori nici nu realizăm.

Din dorinţa de a crea o impresie bună, fie că aceasta concordă cu realitatea, fie că nu, în anumite contexte, atunci când ne dorim foarte mult, când ne preocupă şi nu ne putem detaşa de imaginea pe care o vrem în ochii celorlalţi, atunci, cred eu, timiditatea ajunge la cele mai mari cote.

Bineînţeles, n-am descoperit roata, nu vă spun, probabil, nimic nou, dar, tocmai pentru că m-am confruntat rar cu această chestiune, poate în contexte repetitive sau în perioade în care-mi slăbea încrederea în mine, am încercat să înţeleg cum se explică, reuşind să izolez cumva stările, gândurile din momentele respective şi să-mi dau seama că de multe ori timiditatea îşi face simţită prezenţa pentru că ne împiedicăm de vanitate, mândrie, neacceptarea posibilităţii că putem greşi sau că putem lăsa o impresie mai puţin strălucită decât ne-am dori, de faptul că ne luăm pe noi şi pe ceilalţi prea în serios.

Am ajuns aşadar la concluzia că, şi în acest caz, detaşarea, înţelegerea faptului că nu ne defineşte doar un anume moment, că impresiile sunt relative şi că, aşa cum ale noastre se pot schimba, la fel de poate întâmpla şi cu ale celorlalţi, pot face minuni.