Modigliani (2004)
Regie: Mick Davis
Scenariu: Mick Davis
Distribuţie: Andy Garcia, Elsa Zylberstein, Omid Djalili, Eva Herzigova

Povestea lui Modigliani, uşor romanţată, pe alocuri modificată pentru impact emoţional, expusă de regizorul Mick Davis, şi-a atins scopul în ce mă priveşte: m-a emoţionat, mi-a stors şi nişte lacrimi şi mi-a provocat preconizata revoltă. Am mai recunoscut pe aici că bocesc la filme şi, gândindu-mă retrospectiv, îmi dau seama că cele biografice, deşi nu sunt printre preferatele mele şi tot amân să le văd, mă impresionează cel mai tare…hm, să fie ideea că “e după caz real”?!

Cu excepţia faptului că nu este filmat în Paris şi, oricât ar semăna Micul Paris cu Parisul de la începutul secolului XX, atmosfera lasă de dorit, şi a prezenţei copilului Modigliani, ca un înger păzitor ale cărui încercări de a-l aduce pe pictor pe calea cea bună eşuează constant, clişeu pe care nu pot să-l înghit, nu am ce reproşa peliculei.

Mi-a plăcut în mod special rivalitatea dintre Modigliani şi Picasso, condimentată cu replici savuroase, cu lovituri mai mult sau mai puţine corecte, dar constructive, stimulatoare din punct de vedere artistic.

Discutând despre film, s-a pus problema că această rivalitate, exprimată uneori prin gesturi cam dure din partea lui Picasso, l-ar fi influenţat negativ pe Modigliani, determinând inclusiv finalul. În realitate, moartea lui Modigliani a avut loc în alte circumstanţe decât cele din film, dar, chiar şi aşa, analizând doar povestea de pe ecran, găsesc că drama pictorului s-a datorat exclusiv propriilor demoni.

Cu toţii suntem “populaţi” de demoni interiori şi ne ducem viaţa încercând să luptăm sau să facem pace cu ei. Ceilalţi nu sunt decât nişte instrumente care ni-i scot la iveală şi ni-i arată şi, oricât ar încerca cineva să ne protejeze de propriii demoni, mai devreme sau mai târziu, aceştia îşi vor arăta colţii şi ne vor îndrepta spre aceleaşi consecinţe.

Pelicula lui Mick Davis transmite frământarea şi chinul pe care aceste lupte le determină în pictorul măcinat de frustrări, de temeri, dar şi de combinaţia periculoasă între frică şi un ego prea puternic. Am găsit pe net la adresa filmului reproşul că reia acelaşi clişeu al artistului boem, îngropat în droguri şi alcool, incapabil să se adapteze realităţii. Citind despre viaţa lui Modigliani, adevărul este că se înscrie în lunga listă a artiştilor nefericiţi, aflaţi într-un continuu balans între nesiguranţă şi complexe, pe de-o parte, şi o continuă demonstraţie de sine, o ambiţie devoratoare, pe de altă parte.

De fapt, şi asta nu se întâmplă doar cu oamenii care trăiesc din talent şi creativitate, există o strânsă legătură între complexe şi un ego exagerat, de unde şi ambiţia de a demonstra…cam aceeaşi legătură pe care o găseam mai demult între timiditate şi orgoliul în exces: timiditatea este, de fapt, şi o consecinţă a mândriei, a orgoliului, a unei temeri exagerate de ridicol, de a fi percepuţi altfel decât vrem.

Cred însă că, în lumea artistică, balansul de care vorbeam este firesc şi justificat, pentru că succesul depinde de părerea celorlalţi, de admiraţia şi de aprecierea subiectivă a acestora. Oare cât de echilibrat ar trebui să fie un artist – indiferent de domeniu – încât să nu resimtă aceste trăiri contradictorii? Şi, mai mult, talentul, creativitatea n-au oare nevoie de aceste stări?

Daaar am divagat destul. Doar revăzând acum trailerul, m-am emoţionat din nou, deci un film de văzut!