Când am citit Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată de Karl Ove Knausgård, mi-a atras atenţia fragmentul de mai jos prin relaţia dintre scriitor şi artă.

Am regăsit în aceste rânduri îndoielile care ne încearcă pe fiecare dintre noi atunci când ne aflăm în fața unei opere de artă, pentru că am fost învăţaţi mai degrabă să descriem şi să analizăm arta, nu s-o trăim independent de “ce-a vrut să spună autorul”.

Scriitorul norvegian a studiat istoria artei şi a învăţat să examineze arta, să descopere semnificaţiile unei lucrări în contextul epocii, al curentului artistic şi să afle astfel “ce-a vrut să spună autorul”. Dar, atunci când analiza şi scria despre o operă de artă, se oprea la aceste aspecte, tehnice, concrete, formate preponderent din informaţii şi idei citite, asimilate, fără a povesti și despre trăirea artei, pentru că sentimentele pe care le avea, poate, nu erau în acord cu ceea ce învăţase la şcoală.

Şi eu am făcut istoria artei prin şcoală, am mai citit de capul meu când m-a interesat un anume artist, curent sau lucrare, nu sunt ceea ce s-ar numi o cunoscătoare, dar îmi place să privesc şi să trăiesc arta.

Recunosc, însă, că multă vreme am stat la oareşce distanţă de arta modernă şi contemporană, pentru că nu eram sigură că înţeleg cum “ar trebui”, pentru că, aşa cum spune şi Knausgård, parcă mie-mi spunea altceva decât am citit sau, concentrată pe informații, ratam s-o și simt.

Mă informam, vizitam, dar parcă îmi tot scăpa ceva şi nu mă apropiam suficient de ea. Tot colindând prin muzee şi răsfoind albume, într-un moment de graţie sau poate de oboseală maximă , mintea mi s-a eliberat de întrebări, de informații, de nesiguranţe și de ce-o fi vrut să spună autorul, iar operele de artă din zona abstractă au început să-mi genereze stări, trăiri, emoţii, la fel cum o făceau deja cele mai puţin abstracte faţă de care mă poziţionam mult mai uşor.

Practic, mintea foarte conştientă şi riguroasă trebuie să ia uneori o pauză şi să permită privitorului să trăiască arta, nu doar s-o gândească.

Dacă, privind un tablou realist, naturalist sau impresionist, imaginea şi informaţia ajunge la creier care o interpretează destul de ușor, o aşează în cutiuţele cu ceea ce ştie deja şi apoi transformă informaţia în emoţie, atunci când privim opere de artă de la cubism încoace, parcursul ar trebui să fie altul: mintea ar trebui să fie doar într-un post de observator al emoţiilor şi trăirilor pe care opera de artă le generează privitorului.

Bineînţeles, trăirea artei, a stărilor pe care aceasta ni le produce, nu exclude informarea. Să citim despre un artist sau un curent care ne place, să ne informăm despre o operă de artă ne lărgește paleta în care putem înțelege arta, dar să avem grijă ca informaţia să nu fie mai importantă decât emoţia, pentru că riscăm să pierdem esenţialul.

Mulţi artişti, incluzând aici şi scriitori, îşi consideră publicul, cititorii, spectatorii, privitorii, drept co-autori. Receptorul unei opere creează la rândul său, iar “rezultatul” final este dat de colaborarea dintre artist şi public, de întâlnirea între ceea ce a creat artistul şi ceea ce percepe şi simte publicul. Scopul final al artei este tocmai să comunice cu acest receptor şi să-i permită ca, prin propria viziune şi interpretare, să dea, poate, noi înţelesuri şi valenţe unei opere.

În realitate, fiecare cititor este, când citeşte, propriul să lector. Lucrarea scriitorului nu este decât un fel de instrument optic pe care-l oferă cititorului, spre a-i da posibilitatea să descopere ceea ce, fără această carte, n-ar fi văzut poate în sine însuşi. Recunoaşterea de către cititor, în el însuşi, a ceea ce spune cartea constituie o dovadă a adevărului ei, şi viceversa, cel puţin într-o anumită măsură, diferenţa între cele două texte putând fi adeseori imputată nu scriitorului, ci cititorului.

Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut

Aşadar, nu vă lăsaţi copleşiţi de nevoia de a înţelege totul cu mintea, de senzaţia că trebuie să puteţi explica ce vedeţi şi ce-a vrut să spună artistul, daţi-vă libertatea să comunicaţi cu o operă de artă la un nivel personal, subiectiv, să vă bucuraţi de ceea ce simţiţi şi să o trăiţi.

Era o carte despre Constable pe care tocmai o cumpărasem. În general schițe în ulei, studii de nori, peisaje, mare.
Fu suficient să-mi las privirea să alunece peste ele pentru ca ochii să mi se împăienjenească de lacrimi, atât de mare era emoția de care mă umpleau unele tablouri. Altele mă lăsau indiferent. Era singurul meu reper în privința picturii – sentimentele pe care mi le stârnea: senzația de inepuizabil, senzația de frumusețe, sentimentul de apropiere. Toate amalgamate într-un moment atât de intens, încât uneori era dificil să-i fac față. Și complet inexplicabile. Dacă analizam tabloul care mă impresionase cel mai tare – o schiță în ulei a unei formațiuni noroase din 6 septembrie 1822 –, nu găseam nimic în el care să explice intensitatea acestor emoții. În partea de sus, o pată de cer albastru, sub el o ceață albicioasă, apoi norii învolburați, albi acolo unde ajungea la ei lumina soarelui, verde-deschis în părțile cele mai puțin atinse de umbră, verde-închis și aproape negri acolo unde erau mai denși și mai depărtați de soare. Albastru, alb, turcoaz, verde, negru-verzui. Atât.
[…]
Am studiat istoria artei și eram obișnuit să descriu și să analizez arta. Dar lucrul despre care nu scriam niciodată și singurul cu adevărat important era trăirea ei. Nu doar pentru că nu puteam, ci și pentru că sentimentele pe care tablourile le trezeau în mine contraziceau tot ceea ce învățasem despre artă și rolul ei. Așa că le țineam pentru mine.
[…]
Simțeam o anumită libertate în asta; nu era nevoie să-mi justific sentimentele, nu trebuia să dau socoteală nimănui, nu trebuia să le argumentez în raport cu nimic. Libertate, dar și liniște sufletească Aproape o oră am stat și am frunzărit cartea cu picturile lui Constable. Mă întorceam tot timpul la tabloul cu norii verzui, care îmi provocau de fiecare dată aceeași trăire. Era ca și cum două feluri diferite de contemplare se înălțau și se scufundau la loc în conștiința mea, unul cu gândurile și raționamentele sale, celălalt cu sentimentele și senzațiile lui, două feluri care, chiar dacă funcționau unul lângă altul, erau incompatibile. Era un tablou excepțional, stârnea în mine toate sentimentele pe care le stârnesc tablourile excepționale, dar, când trebuia să explic de ce, în ce consta „excepționalul“ acesta mă împotmoleam. Tabloul mă făcea să tremur pe dinăuntru, dar după ce? Mă umplea de dorință, dar dorință de ce? Nori erau destui pe lume. Culori erau destule în lumea asta. Momente de semnificație istorică erau și ele suficiente. Chiar și combinații ale celor trei se întâlneau îndeajuns de des. Arta timpului nostru, adică arta care, în principiu, trebuia să-mi fie cea mai apropiată, nu socotea valoroase emoțiile pe care le genera opera artistului. Emoțiile erau un rezultat inferior, poate chiar un produs secundar nedorit, un fel de reziduu sau, în cel mai bun caz, un material ușor de manipulat. Nici imaginea realității redată verosimil nu avea vreo valoare, fiind considerată naivă, un stadiu de mult depășit. Rămânea, ca atare, aproape lipsită de semnificație. Dar, în clipa în care îmi îndreptam din nou privirea spre tablou, toate raționamentele mele se înecau în valul de putere și frumusețe ce se ridica în mine. „Da, da, da“, auzeam atunci. „Acolo este. Acolo trebuie să merg.“ Dar la ce anume spuneam „da“? Unde trebuia să merg?

Karl Ove Knausgård – Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată

Study of Clouds-John Constable