Dans la maison (2012)
Regie: François Ozon
Scenariu: Juan Mayorga (piesă) François Ozon (scenariu)
Distribuţie: Fabrice Luchini, Kristen Scott Thomas, Emmanuelle Seigner, Denis Ménochet, Ernst Umhauer, Bastien Ughetto

Ce legături face şi mintea umană! Pur şi simplu, vezi ceva şi-ţi aduci aminte de altceva, după care, analizând mai atent, te gândeşti: “hm, aduce şi parcă nu, ce mi-o fi venit cu asta?!”

Dans la maison m-a dus cu gândul la Tropicele lui Miller, din două motive:

1. o idee găsită în Tropicul Cancerului: Orice poate fi povestit, scris şi dezbătut. Cele mai banale întâmplări şi momente devin confesiuni intime, dezvelite de orice aparenţă, uneori crude, sau adevărate poezii ameţitoare.

2. câteva rânduri ale lui Miller din Tropicul Capricornului: “Nimic nu poate fi mai real decât presupui tu că este. Cosmosul este ceea ce gândeşti tu că este şi n-ar putea fi altceva atâta timp cât tu eşti tu şi eu sunt eu. Trăieşti roadele acţiunilor tale şi acţiunile tale sunt recolta gândurilor tale.”

Da, se pare că am găsit explicaţia conexiunii din capul meu şi, totuşi, paralela Dans la maison – Miller îmi pare uşor aberantă, dar hei, se pare că şi mintea are reacţii pe care raţiunea nu le (re)cunoaşte pe deplin

Revenind la film, cam astea sunt coordonatele. Poţi scrie despre absolut orice, talent să fie. Normalul, banalul ridicate la rang de literatură. Până la un punct, pentru că nu există “normal” decât în aparenţă şi ceea ce, văzut din exterior, pare normal se clatină la prima adiere de vânt, la prima interacţiune cu “anormalul”. Şi, evident, graniţa este ca şi inexistentă. Debusolant?! Este doar realitatea.

Şi continuăm…ce înseamnă, de fapt, realitatea?! Care este graniţa, de data asta, între realitate şi ficţiune? Atât în viaţă, cât şi în artă, pentru că, în ambele “forme de existenţă”, avem nevoie de “anormal”, de scene tari, de crize, de lovituri de teatru, de surprize. În cea mai mare parte din timp, ne hrănim, în mod voyeur-istic, această nevoie din literatură, film, chiar din vieţile celorlalţi, dar plictiseala naşte monştri şi ficţiunea se întrepătrunde cu realitatea.

François Ozon aduce în ochii spectatorului tocmai aceste graniţe mişcătoare şi o face alternând ficţiunea cu realitatea până când simţi că orice e posibil şi că nu există, de fapt, limite nici pentru una, nici pentru cealaltă.

Pe scurt, Germain, profesor de literatură la liceul Gustave Flaubert, la mulţi ani după ce a renunţat la aspiraţiile literare din lipsă de talent, duce o viaţă plictisită şi este dezamăgit de generaţia de liceeni preocupaţi de televizor şi telefoane mobile, simţind zădărnicia încercării de a sădi în ei vreo pasiune pentru literatură sau măcar un imbold. Descoperă, însă, o perlă neşlefuită în compunerile lui Claude Garcia, un puşti provenind dintr-o familie destrămată, care este fascinat de familia normală a colegului Rapha.

Claude se apropie de Rapha şi pătrunde în universul familiei Artole, scriind cu maximă lucidiate şi ironie tot ce observă, cu o curiozitate exagerată de voyeur, în acest cadru normal.

Încurajat de profesor, începe să îmbine realitatea cu ficţiunea, iar spectatorul este pus în faţa mai multor întrebări. Transformă ficţiunea în realitate pentru a scrie? Se foloseşte de realitate şi o îmbogăţeşte cu elemente de ficţiune pentru a genera conflict şi intrigă?

Mai mult decât atât, jocul devine unul periculos pentru profesor. Cât este intenţie lăudabilă de a încuraja un talent şi cât este nevoia proprie de a ieşi din monotonie?

Şi ficţiunea nu înseamnă doar literatură…Pentru Ozon, înseamnă, evident, film, dar şi alte arte. Nu întotdeauna ceea ce este nou şi inventiv este bun, iar tendinţa artei moderne de a şoca nu reprezintă mereu un plus, dar, fără încercările mai mult sau mai puţin inspirate, nu ar exista evoluţie, n-ar avea de unde să se nască idei noi şi chiar forme noi de artă. Recunosc că ideea povestirii unei picturi în faţa unei rame fără tablou, lăsând-o la dispoziţia privitorului auditor, mi-a plăcut!

Finalul m-a lăsat puţin dezorientată – nu ştiu ce anume speram -, dar asta numai până am revenit la jocul realitate – ficţiune, care nu se termină, de fapt, niciodată.

Scenariul este genial:

Prima întrebare pe care trebuie să şi-o pună un scriitor este: pentru cine scriu? Tu pentru cine scrii? Este uşor să arăţi ce e mai rău în personaje, făcându-i pe cei mediocrii să se simtă superiori, dispreţuindu-i şi râzând de ei. Este mult mai greu, însă, să priveşti de aproape fără să judeci. Flaubert este exemplul perfect. Nu-şi judecă personajele.

– Băiatul are talent la scris. Eu doar încerc, deşi poate suna pompos, să-l învăţ literatură. Şi, astfel, câte ceva despre viaţă.
– Literatura nu ne învaţă nimic despre viaţă.
– Chiar aşa?
– Nebunul care l-a ucis pe John Lennon avea cu el o carte, De veghe în lanul de secară. Ce l-a învăţat pe el literatura? Nimic.
– Evident, exponatele tale de artă ne învaţă mult mai multe…
– Şi exponatele mele sunt la fel. Arta în general nu ne învaţă nimic.
– Ne trezeşte simţul frumosului.

Cititorul este ca Sultanul Şeherezadei. Dacă mă plictiseşti, îţi tai capul! Dar dă-i o poveste bună şi îţi va da inima lui. Sultanul sau oricine altcineva. Oamenii au nevoie de poveşti. Viaţa este nimic fără ele.

Ce să mai spun de jocul actorilor, că fără ei, nu m-aş fi entuziasmat şi n-aş fi scris atâta despre un film?! Pe Fabrice Luchini, Kristen Scott Thomas, Emmanuelle Seigner şi Denis Ménochet îi cunoaştem deja şi ştim ce pot, dar puştii Ernst Umhauer şi Bastien Ughetto au fost o revelaţie şi jocul lor m-a lăsat “bouche bée”.

În final, trebuie să spun că, deşi era sâmbătă seara şi erau cozi la casele de bilete, din păcate, la Dans la maison au intrat mai puţin de zece spectatori…Eh, asta e, măcar o să-l vedem în linişte, ne-am spus. Nope, din cei câţiva spectatori, s-au găsit vreo 2-3 care să comenteze aproape tot filmul, să anticipeze cu voce tare tot felul de scene, din păcate – sau din fericire, că măcar am savurat surprizele filmului -, niciunul dintre comentatori nu avea nici pe departe geniul lui Ozon…