Fight Club (1999)
Regie: David Fincher
Scenariu: Chuck Palahniuk (roman), Jim Uhls (scenariu)
Distribuţie: Edward Norton, Brad Pitt, Helena Bonham Carter, Meat Loaf

Am ocolit Fight Club muuulţi ani şi cu greu mi-am făcut curaj să-l văd, din cauză că ştiam că este un film dur, că are scene foarte violente etc. Până la urma, însă, mi-am spus: nu se poate, trebuie să văd şi eu Fight Club! Ei bine, probabil aşteptându-mă la cine ştie ce monstruozităţi, nu mi s-a părut că atât de violent pe cât credeam, aşa că m-am putut concentra liniştită la acţiune, la idei, la personaje.

Regret într-un fel că n-am văzut Fight Club măcar acum vreo 5-10 ani, pentru că, sunt convinsă, altul ar fi fost impactul.

După ce am văzut deja filme care înfierează societatea actuală, capitalismul şi consumerismul, după ce am citit pe temă şi am experimentat pe propria piele cum e cu consumerismul şi conştientizarea lipsei de substanţă, filmul lui David Fincher mi-a plăcut, mi s-a părut uşor de asimilat, dar nu mi-a produs vreo revelaţie.

Bineînţeles, metodele alese de Chuck Palahniuk pentru a zugrăvi drama umană în societatea de consum, precum şi “soluţiile” unei transformări, regizate excepţional de Fincher, sunt altceva decât orice am citit şi am văzut, iar Fight Club rămâne, fără îndoială, o inovaţie.

Naratorul fără nume, jucat de Edward Norton, este un tânăr la vreo 30 de ani, lucrează într-un birou şi trăieşte din plin viaţa consumeristă.

Când vom putea explora spaţiul într-adevăr, corporaţiile vor fi cele care vor numi totul. Sfera stelară IBM. Galaxia Microsoft. Planeta Starbucks.

Este nemulţumit de jobul pe care-l are, singura plăcere pe care şi-o satisface este răsfoirea de reviste publicitare de decoraţiuni şi mobilarea continuă a apartamentului cu obiecte de la IKEA şi are teribile insomnii. Vieţi sacrificate pentru profit, de multe ori la modul concret.

– Iei numărul de vehicule aflate în funcţiune, A. Înmulţeşti cu rata probabilă de defectare, B. Înmulţeşti rezultatul cu media de înţelegeri în afara tribunalului, C. A x B x C egal X. Dacă X e mai puţin decât costul unei retrageri nu o facem.
– Şi sunt multe accidente de felul acesta?
– N-aţi crede.

Ajunge la medic în căutarea unui tratament pentru insomnii, dar acesta îl sfătuieşte să vadă durerea în cei mai nefericiţi decât el, aşa încât începe să meargă la şedinţele de terapie organizate pentru bolnavii de cancer, de tuberculoză şi altele. De la dependenţa de consum trece, practic, la dependenţa de durerea altora, cu care se hrăneşte pentru a rezista. La aceste şedinţe o întâlneşte pe Marla, o femeie aflată într-un stadiu similar de depresie, care, la fel ca el, supravieţuieşte prin suferinţa celorlalţi.

Când lumea crede că mori, te ascultă…În loc să aştepte rândul lor să vorbească.

Nimic din viaţa personajului nu ne este străin. Golul pe care-l resimte acumulând obiecte şi trăind doar printre ele, senzaţia lipsei de sens şi de perspectivă, toate astea cer o soluţie, care vine în persoana lui Tyler Durden (Brad Pitt).

Cei doi înfiinţează Fight Club. Bărbaţi din toate categoriile sociale, obligaţi ca zilnic să înfrunte aceleaşi probleme ale capitalismului, sătui să “facă frumos” pentru a supravieţui, se întâlnesc noaptea într-un subsol şi se bat. Pur şi simplu. Bătaia devine o formă de terapie, o exorcizare a tuturor energiilor negative acumulate, o eliberare nu doar de exterior, ci şi de sine într-o primă fază, ducând apoi, puţin câte puţin, la o regăsire a sinelui.

Fight Club nu-şi propune să fie mai mult decât un semnal de alarmă. Soluţia anarhiei, zdruncinarea capitalismului şi consumerismului prin haos sunt doar forme de atenţionare, pentru că filmul îşi păstrează o limită moralizatoare în final, dând de înţeles că rezolvarea se află în interior, că eliberarea trebuie să se producă în noi.

Edward Norton, Brad Pitt şi Helena Bonham Carter joacă demenţial şi, deşi fiecare personaj are individualitatea sa, cei trei reuşesc să redea foarte bine şi trăsăturile comune, acelea care-i fac exponenţii aceleiaşi drame, aceleiaşi societăţi.

Ar mai fi multe de zis despre Fight Club, dar n-aş vrea să divulg mai mult decât este cazul, pentru că pelicula este un joc plin de surprize, un puzzle în care chiar şi ordinea pieselor este importantă, aşa că, dacă mai există întârziaţi ca mine, trebuie să-l vedeţi!

Aşa este. Suntem consumatori. Suntem co-produse ale obsesiei pentru stilul de viaţă modern. Crimă, infracţiune, sărăcie.
Chestiile astea nu sunt problema mea. Problemele mele sunt revistele cu celebrităţi, televizor cu 500 de canale, numele unuia pe chiloţii mei…Lucrurile pe care le deţii şi care, în final, ajung să te deţină.