Câştigător al unui premiu Goya, se aude că La vida de los peces va intra în cursa Oscarurilor pentru cel mai bun film într-o limbă străină.

Cam greu să scriu despre acest film, aşa că încep prin a spune că este genul de film care fie îţi place foarte mult, fie ieşi din sală în timpul filmului, cum am văzut că au făcut-o câţiva.

La vida de loc peces este un film static, toată “acţiunea” se petrece într-o casă în timpul unei petreceri. Andrés (Santiago Cabrera) revine în Santiago după 10 ani petrecuţi la Berlin, îşi reîntâlneşte vechii prieteni la petrecerea unuia dintre ei şi pătrundem în trecutul lor numai prin poveşti, prin cuvinte, fără incursiuni vizuale, aşa cum suntem obişnuiţi să vedem evocat trecutul în filme.

O tragedie a avut loc cu 10 ani în urmă, unul dintre prieteni a murit într-un accident, dar se creează o aură de mister asupra întâmplării şi perioadei respective. Andrés a plecat din Chile, a devenit ghid în Berlin şi a cutreierat întreaga lume.

După intrarea în scenă a iubitei lui din trecut, Beatriz (Blanca Lewin), atmosfera devine încărcată. Cunoaşteţi acea senzaţie în care parcă întâmplările ne depăşesc şi suntem într-un gol de reacţie şi de gânduri?

Filmul ne transpune exact în starea personajelor şi, dacă vă aflaţi printre cei care vor aprecia pelicula, vă veţi simţi ţintuiţi în scaune, cu respiraţia tăiată, trăind alături de Andrés şi Beatriz regăsirea, confuzia, rememorarea trecutului, rumegarea, din nou, a suferinţei provocate de ruptură, teama de a spera din nou, dorinţa şi, în acelaşi timp, conflictul acesteia cu prezentul.

Momentul în care reuşesc să se descătuşeze de atitudinea impusă de timp şi să discute despre ce s-a întâmplat are loc în dreptul unui acvariu imens şi, la fel ca peştii din acvariu, cei doi se simt condamnaţi la vieţile pe care, mai mult sau mai puţin, şi le-au ales.

M-a impresionat, mai mult decât atunci când am avut ocazia să constat în realitate, cât de mult poate diferi ce înseamnă 10 ani pentru oameni…Beatriz are doi copii şi n-a încetat să se întrebe cum ar fi fost dacă ar fi rămas cu Andrés, acesta este singur şi, practic, viaţa lui poate lua oricând ce curs doreşte. Experienţele de viaţă le-au determinat evoluţii diferite şi, chiar dacă sentimentele nu sunt atât de diferite, iar nefericirea îi macină pe amândoi, reacţiile ar trebui să ţină cont de ceea ce au trăit deja…

Deşi esenţa filmului este în momentele fără cuvinte, iar Santiago Cabrera şi Blanca Lewin au jucat foarte expresiv, au fost câteva replici care m-au uns pe suflet şi pe care vreau să le păstrez.

Poate vârsta era de vină…dar singura persoană cu care puteam fi şi cu care să am senzaţia aia a eternităţii, în care nu te gândeşti la sfârşit, a fost…nu ştiu…cu tine…

Un excursionist ca tine trece prin viaţă ca un turist…cel mai greu e să stai, să te confrunţi cu problemele zilnice.

Poate regăsirea să însemne reluarea vieţii de unde a rămas în urmă cu 10 ani?

Pentru răspuns, vă recomand să vedeţi acest film de o simplitate emoţionantă.