Vă era dor de Proust?

N-aş putea spune de unde şi de ce m-a năpădit o stare…de nestare, cam ca aceasta, şi cine ar fi putut să mă înţeleagă mai bine decât Proust?!

Aşa că am recitit de prin pasajele însemnate şi am transcris câteva în acord cu dilemele mele existenţiale de moment…

Să fim oare chihlimbare vii, fără posibilitate de eliberare din paradigmă?

Sau, cum spune Proust, suntem nişte biblioteci ale stărilor şi experienţelor noastre, din care putem alege exemplarul dorit, potrivit momentului, având libertatea şi capacitatea de a ne schimba şi a ne reinventa constant?

Sau suntem şi una şi alta…

Zilele de mai demult le acoperă treptat pe cele dinaintea lor şi sunt, la rândul lor, înghiţite de cele ce le urmează. Dar fiecare zi trecută este depusă în noi ca într-o imensă bibliotecă în care există, dintre cărţile cele mai vechi, un exemplar pe care, fără îndoială, nimeni nu-l va cere niciodată.

Totuşi, dacă această zi de odinioară, străpungând transparenţa epocilor următoare, iese la suprafaţă şi se întinde în noi acoperindu-ne cu totul, atunci, timp de o clipă, numele îşi reiau vechea lor însemnătate, fiinţele vechea lor înfăţişare, noi sufletul nostru de atunci şi simţim, cu o durere vagă, dar suportabilă şi care nu va dura, problemele devenite de multă vreme insolubile, care ne înfricoşau atâta.

Eul nostru este alcătuit din suprapunerea stărilor noastre sufleteşti succesive.

Dar această suprapunere nu este imuabilă, ca stratificarea unui munte. Agitaţii continue fac să se ridice la suprafaţă straturi vechi.

Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut, vol. 4 – Captiva. Fugara