Articole scrise în ultimii ani de Andrei Pleşu în Dilema veche şi în Adevărul, culese şi structurate în opt capitole (Ce ne facem cu viaţa noastră, Despre lucrurile cu adevărat importante, Ordinea subtilă a lumii, Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene, Feluri de a fi, “Cetitul Cărţilor”, Martirajul limbii române şi Cum stăm la televizor), alcătuiesc Despre frumuseţea uitată a vieţii.

Nu ştiu ce-aş putea povesti despre ele decât că, citite împreună într-o carte, creează o imagine de ansamblu a societăţii în care trăim, a influenţelor pe care aceasta le are sau le poate avea asupra noastră şi, mai ales, a trăsăturilor existente în noi sau dobândite, unele dezvoltate eronat în defavoarea altora…Andrei Pleşu pune punctul pe i în multe privinţe, iar cartea are darul de a face ordine, de a structura multe din situaţiile cu care ne confruntăm zilnic, multe din ideile care ne trec prin minte sau pe care le auzim în diverse contexte.

Activitatea lucrativă asfixiază în asemenea măsură intervalul diurn, încât “lucrativ” nu mai înseamnă nimic: e obţinerea unui câştig de care nu se bucură nimeni, un câştig din care nimeni nu are nimic de câştigat. Modelul e, preponderent, occidental. Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în weekend, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont, apare un tip de vitalitate care, paradoxal, subminează (sau amână) pofta de viaţă. Nu mai ai bucurii. Ai “satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu ocupat) suspendă treptat cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul.

Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. […] Răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa totodată subtilă şi simplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţi şi urgenţe.

Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple obiective, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, de îndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

Mă tem că, la această oră, soluţia nu poate veni de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide, grupuri de iniţiativă, apeluri eroice. Trebuie mai curând să reîncepem de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, a-ţi face bine treaba, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e, deocamdată, mai productiv decât a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public, în vervă agitatorică. Câteva milioane de cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decât o echipă de manageri “euforici”.

O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă, păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încât el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea.

Când cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, când cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este, sau a fost, la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea. Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis fac parte din “calificările” demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de “a sluji” (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpânului, respectiv a “comanditarului”.

Ticălosul adevărat, ticălosul-model, ticălosul de vocaţie e infinit mai spectaculos. Mediocru şi veleitar, uleios ca o delaţiune şi călău ca un abur toxic, deopotrivă umil şi obraznic, înzestrat prin naştere să lingă, să pupe şi să scuipe, după cum e cazul, el nu gândeşte, ci combină oportun, nu acţionează, ci se strecoară convenabil, nu comunică, ci pestiferează […] simte prompt care sun alianţele utile, cultivă, prin afinitate, ticăloşi din aceeaşi stofă, manevrează inteligenţa ca pe o specie a vicleniei.

Am selectat câteva paragrafe pe care le vreau “notate”, dar mai sunt foarte multe rânduri care merită păstrate…Intenţionez să revin asupra cărţii cel puţin pentru pasajele dedicate iubirii