Cât de obiectivi putem fi?
Am observat de-a lungul timpului că foarte multe dintre problemele sau, mai bine zis, suferinţele cu care ne confruntăm, de la cele mărunte de zi cu zi la cele mai importante care pot ajunge chiar la a schimba destine, au legătură cu lipsa de obiectivitate sau, cel puţin, impactul lor asupra noastră este influenţat de capacitatea de a fi obiectivi. De ce spun asta?! Pentru că, de multe ori, aud plângeri şi lamentări cu privire la nefericiri care se datorează altora, în special acţiunilor sau inacţiunilor celor apropiaţi, care au făcut altceva decât îşi dorea persoana respectivă.
Mă refer aici la diferite alegeri, cum ar fi: alegerea de a petrece timp cu cineva sau nu, decizia unui copil de a face altceva decât cea pe care şi-o doresc părinţii pentru el (pian versus înot, medicină versus litere şi multe alte variaţiuni de genul ăsta), decizia unui partener de a petrece timp cu prietenii în loc să-l petreacă în cuplu, decizia de a rupe o relaţie, decizia unui prieten de a nu petrece nişte ore în compania cuiva, ci a altcuiva sau de a le petrece în faţa televizorului şi tot aşa…tot felul de situaţii în care ni se întâmplă să ne găsim şi în care mi se pare foarte important cum alegem şi înţelegem să le abordăm.
Cea mai des întâlnită primă reacţie, atunci când oamenii nu acţionează sau nu reacţionează aşa cum ne dorim, este de a gândi şi poate chiar de a spune spune că, indiferent ce aleg, indiferent cum acţionează, nu este bine. Această reacţie vine mai mereu din impactul pe care alegerea persoanei respective îl are asupra noastră, dar, dacă reuşim să ne detaşăm cât de puţin de “eu vreau ca X să…”, putem reuşi să înţelegem că este alegerea lui X, că are dreptul să facă ce-şi doreşte, ce simte, ce crede că-i va face bine. Chiar dacă reacţionăm subiectiv şi transferăm ceea ce am vrea noi în cârca celorlalţi, iar aceştia, datorită faptului că ţin la noi sau doar pentru a nu ne supăra şi a nu ne face să suferim, sfârşesc prin a acţiona aşa cum vrem noi, o vor face fără să-şi dorească şi, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce împotriva noastră.
Mi se pare esenţial ca, atunci când cineva se comportă altfel decât ne-am dori, ocazional sau de obicei, să ne dăm un pas în spate, să ieşim puţin din mijlocul bulucului de sentimente pe care le avem faţă de comportamentul respectiv şi să încercăm să privim din punctul celuilalt de vedere sau, dacă nu reuşim asta, să încercăm măcar să-i oferim o prezumţie de libertate, să-i oferim dreptul de a avea propria personalitate, propriile preferinţe, propria viaţă, indiferent că e vorba de un copil, de un partener sau de un prieten bun.
Să-i înţelegem pe ceilalţi nu înseamnă să-i acceptăm necondiţionat şi să înghiţim orice de la ei, ci să-i cunoaştem, să încercăm să vedem lucrurile prin ochii lor şi să alegem în cunoştinţă de cauză. Dacă într-o relaţie de prieteni sau într-o relaţie de cuplu, se întâmplă ca alegerile ca să nu coincidă în mod constant, iar acest lucru este deranjant şi are impact constant asupra relaţiei, atunci fiecare este liber să se retragă.
Oamenii trebuie priviţi, pe cât posibil, obiectiv, nu doar prin prisma relaţiilor dintre noi şi ei, trebuie lăsaţi să evolueze, să se dezvolte pe baza alegerilor proprii, nu să li se sufoce dorinţele şi personalitatea pentru că ne dorim noi să facă la stânga sau la dreapta…de cele mai multe ori, tot vor vira la un moment dat în direcţia nedorită de noi şi vor dovedi că sunt într-un anume fel, poate altul decât am fi vrut noi.
Numai făcând efortul de a ne detaşa din când în când, de a ieşi din context şi din noi şi de a privi obiectiv, putem ajunge într-adevăr să-i cunoaştem pe ceilalţi, să creăm relaţii bazate pe sinceritate, deschidere, în care fiecare să simtă că poate spune orice fără a risca să rănească, fără a fi intepretat ca un atac la dorinţele celeilalte persoane, putem să aflăm ce-şi doresc cu adevărat propriii copii la diferite vârste, care le sunt înclinaţiile şi care le este potenţialul, şi reuşim să învăţăm mai multe despre oameni în general.
A impune celorlalţi ce vrem noi, fie că vine sub formă autoritate, fie că se transformă în rugăminte sau nevoie repetată, fie că, mai rău, devine victimizare, înseamnă, în final, să ţinem lângă noi oameni pe care nu ni-i dorim şi ar trebui să avem curajul să vedem asta. Să evadăm din lanţurile subiectivismului, să-i vedem pe ceilalţi ca pe nişte entităţi distincte de noi, să alegem şi să ne asumăm.
Cata nevoie aveam sa aud asta….. Multumesc mult.
Cred ca fiecare dintre noi are tendinta aceasta. In teorie stam bine si gandim a la carte, insa in practica uitam ca ne-am propus sa fim obiectivi, sa nu-i innebunim pe ceilalti cu problemele noastre, sa nu le insuflam direct sau indirect propriile dorinte. Si noi, la randul nostru, am fost pusi des in situatia de a nu putea refuza pe cineva. Mi se intampla mie acum, cu sarbatorile. Cea mai buna prietena vrea sa petrecem sarbatorile impreuna, desi mie mi-ar placea sa ma duc doar de Revelion sau doar de Craciun. Si nu stiu cum sa-i dau vestea cu multe menajamente ca sa n-o supar, desi stiu ca prietenia noastra va suporta orice i-as spune referitor la acest subiect.
@Dresor de Unicorn: mă bucur dacă te-a ajutat în vreun fel postarea
Mulţam şi eu 
@QED: Aceştia sunt prietenii adevăraţi, cei care te înţeleg, care îţi acceptă alegerile şi nu se supără…Personal, mă bucur de astfel de prieteni, poate şi pentru că sunt destul de sinceră de fel, uneori dureros de sinceră. Dar trebuie să oferim şi noi la rândul nostru aceeaşi înţelegere
Normal, nu putem fi mereu şi cu toată lumea aşa, dar cei care-ţi lasă libertatea de a alege fără a te judeca, fără a o lua personal, sunt oamenii pe care poţi conta într-adevăr…
si eu aveam nevoie… si nu mai stiu ce sa spun.
multumesc.
@Delf: sunt încântată dacă ai găsit interesant ce am scris, cred toţi am fost pe ambele feţe ale monedei de nenumărate ori…
Sigur am fost in ambele ipostaze cu totii ! Asta oricum e valabil aproape in toate situatiile…
Interesant subiect si foarte misto post-ul! Ca de obicei, sunt acord
Dar recunosc ca am invatat mai anevoios aceasta lectie.
@Dresor de Unicorn: exact, e valabil în aproape toate situaţiile şi tocmai de-asta avem toate şansele să putem fi obiectivi
@Cami: Mulţam frumos! Nici nu mă îndoiam că ai învăţat lecţia asta, mai ales că am remarcat şi am apreciat din postările tale obiectivitatea
Cu atât mai mult puteam să bag mâna în foc că vei fi de acord 
)
Dai dovada de maturitate cand incepi sa intelegi ca asa trebuie sa stea lucrurile; numai copiii ar trebui sa se supere cand nu faci ca iei. In prieteniile foarte apropiate si in cuplu, de multe ori, unul din parteneri devine foarte posesiv si cere atentie maxima de la celalalt, sufocandu-i libertatea. Este prost inteleasa iubirea si duce la chestii nasoale, in genral. Cand e vorba de relatia parinte-copil e si mai grav…
interesant postul, ca de obicei!
@tetris: mulţam fain pentru apreciere! în relaţia părinte-copil, e, poate, şi cel mai greu să nu fii subiectiv, pentru că fiecare părinte are tedinţa de a oferi copilului viziunea lui despre lume, despre adevăr, şi e absolut normal…dar, pe cât posibil, este bine să fie lăsat şi copilul să-şi dezvolte propria abordare, în funcţie şi de personalitate…În dragoste, nu mai zic, mie mi se pare esenţial să accepţi libertatea celuilalt de a fi el însuşi/ ea însăşi, nu ceea ce ne-am dori noi.
Am o prietena adevarata si nu-i usor sa gasesti astfel de oameni: sinceri si care sa-ti respecte deciziile, chiar daca nu le inteleg intotdeauna.
Interesanta postarea si abordarea… Cred că în unele situaţii, ca să nu spun în majoritatea, simplitatea şi adevărul sunt cele mai bune soluţii. Avem tendinţa să ne complicăm existenţa şi să o bulversăm şi pe a celor care ne suportă cu stoicism micile capricii de moment: partenerii de viaţă, prietenii, părinţii etc. Învăţam tot timpul, evoluăm, alegem…
@Lolita: mulţam!
aşa este, dar ştii că cel mai complicat e să faci ca lucrurile să fie simple 
mda, ne complicăm existenţa, ne bulversăm reciproc existenţele şi, cumva, e normal să facem asta, pentru că nimeni nu e perfect şi fiecare este altfel, ca să zic aşa…