Filmuleţul de mai jos nu are nevoie de introducere sau de alte comentarii…Urmărindu-l mi-am amintit de două fragmente din Jurnalul Oanei Pellea care m-au marcat şi la care nu pot să nu revin:

Mama: când eşti nemulţumită sau ţi se pare că ai probleme…când vii acasă, pune mâna dreaptă la spate şi încearcă să te descurci doar cu mâna stângă: să dai foc la aragaz, să te speli, să iei ce-ţi trebuie din frigider…Zece minute, nu mai mult….Şi, după zece minute, ia-ţi mâna dreaptă de la spate şi uită-te la ea cu ochii. Şi ai să vezi minunea! Ai să vezi ce înseamnă să ai două mâini. Sau două picioare. Ai să înţelegi ce înseamnă să fii sănătos în minunea Domnului. Şi întreabă-te, după asta, cât de importante erau problemele pe care le aveai acum zece minute.

Trăim timpul în care esenţele filosofice au devenit reclame! Păcatul este că ele nu mai ajung la noi, că nu le mai percepem decât ca pe nişte reclame. Fiind pe toţi pereţii şi fâlfâind pe clădiri, îşi pierd sensul. Cuvântul nu mai are multă putere. “Trăieşte clipa” e doar un exemplu…

Pereţi albi care-ţi spun ce vrei tu…sunt îngăduitori şi generoşi. Chiar: nu m-am gâdit niciodată cât de generoşi sunt pereţii albi, suprafeţele albe. Îţi îngăduie să proiectezi ce vrei tu pe ele. Şi cearşaful alb al cinemaului devine mai generos când nu are imagini proiectate pe el. Eu aş vinde bilete foarte scumpe într-un cinematograf unde să vină lumea, să se stingă lumina în sală şi ecranul să se aprindă strălucitor, alb şi gol. O oră jumătate. Gol. Alb. Oare câţi vor rezista până la final? Câţi vor rămâne în sală faţă în faţă cu…ei? La final, aş aprinde lumina în sală, aş deschide uşile de exit. Fiecare ar pleca cu filmul lui. Cu actorii lui. Cu povestea lui. Unora o să le placă ce au văzut. Altora nu. Alţii nu vor vedea nimic.

Enjoy!