Jose Saramago si din nou un exercitiu de imaginatie…intr-un oarecare stat, incepand cu 1 ianuarie, n-a mai murit nimeni, moartea si-a suspendat activitatea, lasand comunitatea zapacita, ingrijorata, de-a dreptul perplexa. Intr-o lume in care totul e relativ, singura certitudine este moartea si cartea este o relatare, incredibil de realista pentru o tema atat de fantezista, despre cum ar fi daca nu ar mai muri nimeni…daca idealul de nemurire, ravnit de-a lungul timpului, ar deveni realitate.

Daca ne-ar propune cineva un astfel de exercitiu, cei mai multi dintre noi s-ar raporta personal la idee. Nu m-as fi gandit niciodata ce-ar face firmele de pompe funebre sau societatile de asigurari daca oamenii nu ar mai muri. Saramago analizeaza si descrie probabil toate implicatiile unei astfel de grozavii. Trecand peste euforia primelor momente, comunitatea, asupra careia s-a abatut “nenorocirea”, spun unii, “binecuvantarea”, sunt de parere altii, se cufunda in haos si confuzie.

Autorul nu pierde ocazia de a realiza o satira la adresa societatii, in statul respectiv organizandu-se cu o structura bine pusa la punct o maphie, si mai ales la adresa guvernelor, intotdeauna depasite de “crize”, care nu mai gasesc alta solutie decat sa colaboreze cu maphia. Foarte interesant este surprinsa pozitia bisericii intr-o astfel de imprejurare, biserica fiind aproape la fel de “suspendata” ca si activitatea mortii, intrucat toate religiile nu au alta justificare pentru a exista, decat moartea, fara moarte nu exista inviere si nici viata de apoi.

La fel ca si religia, filozofia are mare nevoie de moarte, filozofam pentru ca stim ca vom muri. Si tocmai dupa ce se gasesc tot felul de solutii care mai de care mai inovatoare pentru a “supravietui”, la nivel de comunitate, acestei situatii neobisnuite, directorul televiziunii primeste un plic violet cu o scrisoare de la moarte care anunta ca incepand cu miezul noptii isi va relua activitatea.

Evident se genereaza un nou haos, dar cea mai dramatica parte a cartii o reprezinta noua forma in care moartea intelege sa-si desfasoare activitatea si anume: trimite scrisori violet celor care urmeaza sa moara, prin care le comunica faptul ca la finalul unui termen de o saptamana li se va sfarsi viata si, culmea ironiei, ii sfatuieste sa foloseasca timpul ramas intr-un mod cat mai util…Si incepe drama celor care primesc astfel de scrisori si a celor din jurul lor. Saramago nu insista foarte mult pe aceasta idee, relatand destul de rece si de obiectiv cateva exemple, dar subiectul in sine poate face singur tema unei carti.

Partea a doua a romanului, nestructurat formal pe parti, ne aduce o moarte personificata, umanizata, care a luat forma unei femei pentru a duce la bun sfarsit o sarcina ce refuza sa se indeplineasca…una din scrisorile violet trimise catre un violoncelist caruia i s-a terminat timpul, se intoarce cu incapatanare…

Saramago ne ofera o moarte diferita de viziunea obisnuita…personalizarea mortii creeaza ideea ca moartea este ceva natural care face parte din viata, absolut necesara si care nu ar trebui privita cu teama sau chiar spaima. Desi surprinzator, finalul nu a reusit sa ma convinga, nici macar la nivel estetic, dar incerc sa-i atribui semnificatia nemurii artei si a dragostei, ca singurele dainuitoare si capabile sa miste muntii din loc sau, altfel spus, sa schimbe destine…pentru ca “a doua zi nu a murit nimeni”, la fel ca in prima pagina a cartii, dar, de data asta, explicabil…Incerc sa nu trag concluzii despre ultima parte, inca mai rumeg la ea…

O lectura foarte foarte placuta! Stiam ca fraza lunga si intortocheata si stilul lui Saramago (fara punctuatie, cu dialoguri redate de-a valma) sunt destul de controversate, dar mie mi-au placut la nebunie de la anterioara intalnire cu scriitorul portughez de pe vremea cand nu aveam blog

Obisnuiam sa citesc una dupa alta carti de acelasi autor, dar am constatat ca nu e tocmai bine, asa incat, dupa o mica pauza de Saramago, cu siguranta revin la el ca mai am cateva in plan.