Imaginea trebuie să o absorbi […] Când privim îndelung un obiect, obţinem reflexia lui în memoria ochiului.
Când încetăm să-l mai privim şi ne mutăm privirea altundeva, o imagine remanentă a acelui obiect se păstrează în ochi. O urmă a obiectului, cu aceeaşi formă, dar de culoare opusă. O imagine care rămâne. 
Imaginile remanente se formează din culorile dinăuntrul ochiului care a privit obiectul. Şi asta deoarece fiecare vede doar ceea ce poate conştientiza.

Aşa povesteşte Wladislaw Strzemiński despre “afterimage”. Titlul filmului face referire la o serie de lucrări ale pictorului, Afterimage of the Sun (“Powidok słońca”), care reprezintă impresia optică după privirea soarelui.

Andrzej Wajda surprinde în Afterimage ultimii ani din viaţa pictorului polonez, anii în care s-a opus politicilor staliniste în domeniul artei. 

După ce rupe un banner din pânză roşie cu chipul lui Stalin care-i astupa fereastra, dând camerei în care picta o lumină roşie, Strzemiński este dus la Securitate, unde i se pune în vedere că trebuie să îmbrăţişeze “noul”.

Strzemiński este în 1948, la vremea la care îl întâlnim în peliculă, un pictor abstract foarte apreciat, care-i cunoscuse pe Malevich, Chagall şi Kandinsky, şi profesor la Academia de Arte Plastice din Lodz. Dar ordinele politice au în obiectiv inclusiv arta, iar discursul ministrului culturii e de natură să ne provoace un déjà vu şi coşmaruri:

Naţiunea are tot dreptul de a pune anumite condiţii artiştilor. Iar una dintre cele mai importante cerinţe este ca, în cele mai profunde straturi ale unei opere de artă, scopurile sale, intențiile sale să coincidă nevoilor oamenilor muncii, ale oamenilor din popor.
Să nu le producă dubii, îndoieli, câta vreme ei au nevoie de entuziasm, de credinţa în victoria finală.
Să nu facă apoteoza unor stări depresive, căci oamenii doresc să trăiască şi să muncească.
Pașii ce urmează, pe care Partidul îi are în vedere relativ la cercurile de creație, sunt impuse de următoarele cerințe:
Realism socialist în artă!

Cam aşa vrea Stalin să fie omul muncii, “senin şi cretin”, aşa că să nu cumva să i se dea de gândit sau să i se creeze vreo angoasă, să i se genereze vreo depresie prin vreo operă de artă.

Nouă ne sună cunoscut astfel de idei şi de discursuri, ba mai mult, încă suferim pe aceste meleaguri, în multe domenii culturale, din cauza viziunii comuniste, a educaţiei în aceşti termeni şi a folosirii actelor de cultură în scop politic. 

Şi tocmai pentru că vedem frecvent personaje cu limbaj de lemn şi concepţii limitate, ca să nu mai spun de modul în care se atribuie finanţare pentru cultură, încă în funcţie de interese personale, m-am tot enervat pe parcursul vizionării, acesta fiind şi motivul pentru care scriu şi atrag atenţia asupra filmului Afterimage.

Pentru îndrăzneala de a se opune ideilor artistice socialiste şi de a nu abdica de la propriile viziuni, Wladislaw Strzemiński îşi pierde locul de muncă de la Academie, calitatea de membru al uniunii artiştilor şi, într-un final, posibilitatea de a-şi cumpăra vopsele, pânze şi alte articole din magazinele dedicate artiştilor plastici, pentru că partidul trebuie să se asigure că nimeni, în afara artiştilor gata să-şi pună talentul în slujba propagandei socialiste, nu poate picta.

Salonul Neo-Plastic, dedicat lui Strzemiński şi soţiei sale, sculptoriţa Katarzyna Kobro, este desfiinţat, dar lucrările nu sunt distruse, ci depozitate în beciul muzeului de către unul dintre prietenii şi admiratorii pictorului.

În mod ironic, pentru a putea supravieţui, Strzemiński ajunge la un moment dat să picteze panouri cu figura lui Stalin, dar este concediat şi de-acolo când se află că nu mai are legitimaţie de membru al uniunii artiştilor. În lipsa unui loc de muncă, nu putea avea nici tichete de masă (celebrele cartele cu care mergeam să cumpărăm alimente, pentru cine-şi mai aminteşte), pentru că “în comunism, cei care nu muncesc nu mănâncă”.

Rămas fără dreptul de a picta şi fără dreptul de a mânca,  Strzemiński moare în spital în 1952.

De remarcat că regizorul nu insistă asupra handicapului fizic al pictorului, care rămăsese fără o mână şi fără un picior în urma rănilor din primul război mondial.

Pe lângă povestea pictorului polonez şi reîmprospătarea a memoriei în ce priveşte ideologia acelor vremuri, Afterimage merită văzut şi pentru jocul lui Boguslaw Linda în rolul lui Strzemiński, pentru metaforele prin care Wajda a ales să redea pe alocuri povestea şi pentru cadrele care spun mai multe decât se vede.