Totul a început cu acest paragraf citit pe facebook:

Orice fiinţă vie tinde spre homeostază – încearcă să-şi stabilizeze relaţia cu mediul la cel mai simplu nivel posibil. Vrea siguranţă, stabilitate şi simplitate.
Pe de altă parte, tendinţa hazardului este să creeze nesiguranţă, instabilitate şi complexitate. Totuşi, fiinţele evoluează prin hazard, nu prin homeostază. Viaţa evoluează prin mutaţii – termenul ştiinţific pentru jocul hazardului. Mutaţiile sunt forme subite, inexplicabil modificate, ale unei specii. Sunt accidente.
Toate fiinţele vii evoluează prin accident. (…) Fără accident, biologia ar fi un univers de amibe. Fără accident, cultura ar fi un univers al societăţilor primitive. Fără accident, omul ar fi un univers de tăntălăi normali.

Şi am devenit foarte curioasă ce este cu acest Om-Zar. Cum prima carte, pe numele ei chiar Omul-Zar, era “epuizată la furnizor”, am sărit direct la Întoarcerea Omului-Zar.

Ca să fie clar de la început, din punct de vedere literar, nu e mare lucru de capul ei. Cu excepţia pasajelor din jurnalele lui Luke, psihiatrul care transformă jocul cu zarul într-un mod de viaţă, pasaje care conţin informaţii şi idei interesante, precum cel redat mai sus, romanul pare o strădanie literară, cu exprimări încărcate cu detalii deloc necesare şi explicaţii cu rol de a crea imaginea, contextul, dar care nu reuşesc decât să atragă atenţia chiar asupra surplusului.

Pe scurt, Larry este tânărul american de pe Wall Street – înainte de criza financiară – care are un super job, pe la bursele alea de le vedem prin filme, o casă ca-n reviste şi mai e şi logodit cu fiica şefului, o prinţesă rece şi dură ca lama de cuţit, la fel de bine integrată în mediul afacerilor serioase. Cu alte cuvinte, Larry trăieşte din şi prin cifre, într-o lume în care nici măcar lenjeria intimă n-o alegi la întâmplare.

Pentru că se străduie din greu să-şi uite şi să-şi renege rădăcinile, întâmplarea face să fie nevoit să-şi caute tatăl, celebrul Om-Zar, care şi-a părăsit familia când Larry era puşti, pentru a trăi după cum îi dicta zarul.

La sfârşitul anilor şaizeci, Luke, psihiatru de succes, crezuse că a descoperit leacul pentru nefericirea omenească: inserarea sistematică a aleatoriului în viaţă. A crezut că poate descompune personalitatea normală, rutinată, extinzând astfel experienţa umană, jocul de rol şi creativitatea. S-a angajat în proiectul nebunesc de a încerca să exploreze maleabilitatea şi multiplele faţete ale sufletului. A adoptat şi le-a recomandat pacienţilor săi traiul sub imperiul zarurilor – luarea deciziilor în viaţă prin aruncarea zarurilor. Conform teoriei lui, oamenii se rutinează încercând să trăiască după un singur set de convingeri, atitudini şi comportamente – un singur sine -, şi unei personalităţi sănătoase i-ar prii mult mai multă libertate de a fi multiplă, cu numeroase atitudini şi comportamente inconsecvente.

 

Fiul porneşte pe urmele tatălui într-o aventură în care se va confrunta cu el însuşi, un fel de călătorie iniţiatică, dacă termenul n-ar însemna prea mult pentru povestea de faţă. La fel ca şi Luke, îşi va încălca principiile, va uita de reguli şi va folosi zarul pentru a lua decizii.

Ideea renunţării la liberul arbitru – şi-aşa nu ştim încă foarte clar cât de reală este participarea noastră în învârtirea rotiţelor – şi a lăsării în voia sorţilor este atrăgătoare, dar, pe parcursul romanului, practica exagerată a acestei filosofii te frapează uneori, te face să te scuturi şi să revii la concepţiile “normale” după care trăieşti zilnic.

Şi totuşi, exagerarea are rolul ei şi cred că asta mi-a spus nou cartea lui Rhinehart, că pendularea între extreme este necesară sau inevitabilă pentru găsirea echilibrului. Am trăit involuntar această pendulare de nenumărate ori, dar nu-mi dădusem seama că echilibrul este de neconceput fără dezechilibru şi fără extreme.

Întoarcerea Omului-Zar e şi un fel de manifest la adresa robotizării la care suntem supuşi zilnic şi pe care aproape nici nu o mai realizăm. Bineînţeles, nu cred că cineva îşi poate imagina viaţa trăită absolut la voia întâmplării, fără niciun fel de coordonate, dar ideile lui Rhinehart trag un semnal de alarmă asupra închistării vieţii între coordonate prea rigide cărora le dăm uneori o falsă importanţă. Ar fi o lectură foarte indicată pentru cei obsedaţi de control, indiferent că e vorba de autocontrol (recmandabilă mai ales acestora) sau de control asupra celorlalţi şi asupra vieţii în general.

Nu strică să înţelegem că hazardul are rolul lui, să realizăm că, în fond, noi înşine suntem rodul unei întâmplări iniţiale şi apoi al altor contexte accidentale care nu sunt meritul nostru sau nu ne sunt imputabile. Până la urmă, viaţa este rezultatul întâlnirii dintre întâmplare şi liber arbitru, acesta, la rândul lui, determinat de întâmplări, experienţe şi moduri de abordare anterioare.

În plus, momentele accidentale, surpriza au darul de a scoate la iveală reacţii neaşteptate, provocându-ne să ieşim din noi, să ne desprindem de imaginea şi ideile (fixe de cele mai multe ori) pe care le avem despre noi şi să ne explorăm laturi şi feţe pe care nu ni le cunoaştem, să deprindem libertatea şi relaxarea de a fi noi înşine în adevărata formă, nu în cea pe care, uneori, ne-o impunem şi ne-o creăm în mod artificial, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu impulsurile contradictorii existente, în mod natural, în toţi oamenii.

Dilemele şi dificultatea de a ne mulţumi pe lungă durată cu un singur drum, cu o anumită linie, pornesc de la impresia (realitatea?!) că nu ne ajunge o viaţă pentru a împăca toate aceste impulsuri, pentru a ne satisface toate dorinţele opuse şi, oricât ne-am schimba şi ne-am adapta mereu, rămâne undeva o parte din noi care vrea altceva sau, mai bine zis, şi altceva.

Aşadar, să dăm hazardului ce-i al hazardului pare a spune Luke Rhinehart într-o carte scrisă simpluţ, în care dai peste idei noi şi bunicele şi destul de mult umor. Acţiunea este numai parţial previzibilă, am avut şi surprize datorate mai ales faptului că autorul, simţind probabil că a sărit puţin calul, s-a gândit să cotească spre un final uşor moralizator.

În ciuda scriiturii slăbuţe, o recomand, pentru că, şi acum, la recitirea aleatorie pentru a scrie, m-a amuzat şi a avut acelaşi efect de relaxare şi eliberare

Care sunt problemele pe care ar vrea oamenii să le rezolve?
Problema nefericirii. Oamenilor nu le place să fie nefericiţi. Încruntarea nu face bine la ten.[…]
Problema eşecului. Nu e considerat la fel de distractiv ca succesul, dar pare să survină mai frecvent.[…]
Problema dragostei: nu durează, nu i se răspunde tot cu dragoste sau i se răspunde cu prea mult zel şi gelozie.
Problema scopului: nu părem capabili să găsim unul sau, odată ce l-am găsit, ne pierdem prea curând interesul faţă de el.[…]
Problema sinelui: nu prea reuşim să ne dăm seama cine suntem sau, odată ce-am reuşit, concluzia e una deprimantă.
Problema iluminării: o vrem adesea, însă arareori avem parte de ea. Ştim că există un mod de viaţă mai bun, ştim că în prezent nu ducem o astfel de viaţă şi vrem să ajungem de aici acolo.

 

– Ce-i rău în a-ţi vedea de afaceri? Poate că pentru tine şi pentru anii şaizeci banda de alergat simbolizează munca plictisitoare şi repetitivă. Pentru noi înseamnă să te menţii în formă şi să progresezi.
– Poate, dar înspre ce progresezi? Pentru ce să te menţii în formă? Din câte văd eu, lumea se menţine în formă ca să-şi îmbunătăţească performanţele pe banda de alergat şi progresează numai ca să progreseze şi mai mult. Unde-i bucuria? Unde-i câştigul?

 

Principiile noastre de bază sunt la fel de simple. În primul rând, toţi oamenii din societăţile complexe şi contradictorii au atitudini şi dorinţe complexe şi contradictorii. Sinele normal luptă împotriva acestor contradicţii şi este nefericit. Înţeleptul le îmbrăţişează şi se lasă în voia lor. În al doilea rând, pentru a trece de la cuşca pe care o reprezintă un sine unic la parcul de distracţii al vieţii multiple trebuie să te antrenezi, să joci jocuri care-ţi frâng limitările autoimpuse, jocuri care-ţi permit să-ţi exprimi o varietate de emoţii, talente şi stiluri de viaţă. Fireşte, uciderea sinelui e aproape la fel de dificilă ca o sinucidere fizică, deşi în general te simţi mult mai bine după.
[…] Nu trebuie decât să muriţi. Renunţaţi. Încetaţi să mai fiţi voi înşivă. Renunţaţi la dobitocul care credeţi să sunteţi şi încercaţi să fiţi alt dobitoc.

 

Calamităţile naturale sunt modul în care Universul introduce întâmplarea într-un sistem care ar muri de prea multă ordine. Uraganele, secetele, inundaţiile, erupţiile vulcanice, toate sunt felul în care Mama Natură amestecă în oală, ca să împiedice stagnarea şi putrefacţia.
Fără ele, lumea ar fi o lume a morţii. Inundaţiile, incendiile, erupţiile, cutremurele, toate distrug şi reînnoiesc, ucid şi creează, demolează şi plantează la loc.
La fel şi răscoalele, revoluţiile şi războaiele sunt modurile în care societatea aduce întâmplarea în sistem, căci sistemul moare din cauza a prea multă ordine. Ca erupţiile naturale, ele distrug şi reînnoiesc, ucid şi creează, demolează şi plantează la loc.
La fel şi în cazul indivizilor. Fiecare om are nevoie de cutremure, inundaţii, rebeliuni şi revoluţii în viaţă; altminteri devenim la fel de rigizi şi nemişcaţi ca nişte cadavre.

 

Problema era că n-ai cum să câştigi dacă te cerţi cu o femeie pe care o iubeşti. Ori ieşi câştigător în ceartă, dar pierzi premiul, ori trebuie să te laşi învins ca să ai vreo şansă la premiu. Ăsta e singurul domeniu important în care un bărbat raţional învaţă să-şi abandoneze principiile şi să renunţe la raţiune, justiţie şi dezbatere logică.