Fernando Pessoa despre iubire
Am intoxicat deja pagina de facebook a Evantaiului cu pasaje din Pessoa, dar, pentru că cele dedicate iubirii sunt destul de multe şi nu au farmec pe bucăţele, e timpul pentru nişte Pessoa şi pe blog 
La prima citire, ideile despre iubire ale poetului portughez par la limita abstractului, dar, cu puţină răbdare, dacă trecem de abstractizare, găsim o analiză foarte interesantă dând o perspectivă ce nu strică în ce priveşte amorul şi, printre rânduri, nişte perle de înţelepciune ce pot fi de ajutor în dragostea de zi cu zi.
Nu stă în putinţa noastră să iubim, fiule. Iubirea e cea mai carnală dintre iluzii. Ascultă-mă bine: a iubi înseamnă a poseda. Şi ce posedă el, cel care iubeşte? Trupul? Dacă am vrea să-l posedăm, ar trebui să ne însuşim materia lui, să-l mâncăm, să-l includem în noi…Iar această imposibilitate ar fi temporară, fiindcă propriul nostru trup trece şi se transformă, fiindcă nu posedăm nici noi înşine corpul nostru (posedăm numai senzaţia că l-am avea) şi fiindcă, odată ce posedăm corpul pe care-l iubim, el devine al nostru, încetează să mai fie altul, iar iubirea, din această pricină, va dispărea şi ea odată cu dispariţia celeilalte fiinţe…
Oare posedăm sufletul? Ascultă-mă în linişte: nu-l posedăm. Nici măcar sufletul nostru nu ne aparţine. Şi, de altfel, cum ai putea poseda un suflet? Între un suflet şi celălalt suflet se află un abis de fiinţe-suflete.
Ce posedăm la urma urmei? Ce ne îndeamnă să iubim? Frumuseţea? Se află ea în stăpânirea noastră dacă o iubim? Iar până şi cea mai feroce şi mai dominatoare posedare a unui trup, ce posedă ea? Nici trupul, nici sufletul, nici măcar frumuseţea.[…] Ce posedăm, la urma urmei? Ce posedăm?
Ne posedăm măcar senzaţiile? Poate oferi iubirea măcar procedeul de a intra noi înşine în posesia noastră, pe calea senzaţiilor? Să fie ea, măcar, un mod ceva mai limpede, deci mai glorios, de a ne visa visul că existăm? Astfel, odată dispărută senzaţia, ne-ar rămâne pe veci amintirea şi cel puţin prin ea ne-am putea realmente menţine posesia…
Să nu ne amăgim nici cu asta. Noi nu suntem nici în posesia senzaţiilor noastre. Nu, nu-mi spune nimic. Amintirea, până la urmă, e senzaţia trecutului…Iar orice senzaţie este o iluzie.
[…] Noi nu ne posedăm propriile senzaţii…Şi nici nu ne posedăm pe noi înşine prin intermediul lor…
Eu nu posed propriul meu trup, cum aş putea să posed ceva cu el? Eu nu sunt stăpân pe propriul meu suflet – cum aş putea să stăpânesc ceva prin el? Eu nu înţeleg spiritul meu, cum aş putea înţelege ceva folosindu-mă de el?
Nu posedăm nici un trup, nici vreun adevăr – nici măcar vreo iluzie. Suntem nişte fantome, umbre de iluzii, iar viaţa noastră e goală atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru.
Îşi cunoaşte cineva frontierele sufletului, încât să poată spune eu sunt eu?
Ştiu însă că ceea ce simt eu simt.
Când altcineva posedă acest trup, posedă oare din el acelaşi lucru ca mine? Nu. Posedă o altă senzaţie.
Dar posedăm noi ceva, orice ar fi? Din moment ce noi nu ştim cine suntem, cum am putea să ştim ce anume posedăm?
Iubirea presupune identitatea cu diferenţă, ceea ce este deja imposibil în sfera logicii şi, cu atât mai mult, în cea a lumii reale. Iubirea vrea să posede, vrea să-şi însuşească ceva ce trebuie să rămână permanent în afară pentru ca ea să-şi aducă aminte că ceea ce ar intra în posesia ei n-ar mai exista. A iubi înseamnă a te dărui. Cu cât mai mare darul, cu atât mai mare e dragostea.
Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii