De mai bine de o lună, îmi doresc să scriu despre jazz, dar de fiecare dată când încerc, mă opresc gândindu-mă “habar nu am să scriu despre muzică” şi, cu atât mai puţin, despre o muzică “descoperită” relativ recent. Da, aşa este, nu ştiu să scriu despre muzică, dar simt că trebuie să exprim nişte stări, nişte trăiri şi se pare că n-o să am linişte până n-o fac

Excluzând întâlniri ocazionale cu jazz-ul de-a lungul timpului, pot spune că am descoperit cu adevărat această muzică acum un an şi ceva, când, după un concert la Green Hours cu Nils Petter Molvaer, am realizat că, fără să ştiu, am stat deoparte de o comoară de senzaţii. Sunt, deci, un novice absolut în ce priveşte jazz-ul, dar nu e nevoie de mult pentru ca o pasiune să se nască.

Eram obişnuită să abordez muzica drept ceva care te inundă, te pătrunde şi îţi îmbibă celulele cu sunete. N-aş putea spune că jazz-ul nu are şi acest efect, dar, mai mult decât alte genuri de muzică, îţi oferă şi sensul invers.

Tu intri în el, te afunzi şi călătoreşti, ca într-o spirală fără sfârşit. Nu poţi şti unde se termină muzica şi începi tu şi este, pe lângă muzica ce te redă cu adevărat ţie, o artă care nu doar că-ţi permite, dar te obligă să ieşi din tine.

Deschide canale şi-ţi luminează zone de care nu erai conştient şi, la fel ca şi dansul contemporan, îţi stârneşte imaginaţia, îţi vorbeşte despre tine, scoţând la iveală gânduri, stări şi dorinţe pe care nici nu ştiai că le ai.

De obicei, ascult muzică în timp ce lucrez la birou, în timp ce scriu acasă sau în timp ce citesc. Uneori, pentru că nu mă pot abţine, aleg un concert de jazz, dar am impresia că-l trădez, pentru că nu i se potriveşte rolul de muzică de fond, este muzica din care parcă nu vreau să pierd niciun acord. Şi, inevitabil, câştigă în faţa oricărei alte activităţi, pentru că uit de orice fac, mă afund în reverie şi evadez în melodii .

La final, poţi fi purificat sau, din contră, bulversat. Poţi alege melodii care să te mângâie sau melodii care să-ţi creeze o furtună în interior. Oricum ar fi, eşti tu cu muzica şi nimic altceva nu mai contează.

Spuneam că vreau să scriu despre jazz de mai bine de o lună, pentru că am simţit acest impuls când am fost la Gărâna. Festivalul de Jazz de la Gărâna nu mai are nevoie de nicio prezentare şi nu-mi propun să povestesc despre el. Spun doar că Gărâna nu e doar muzică faină, nu e doar o adevărată nebunie de trăiri şi emoţii, este o stare în sine, o atmosferă cum nu am văzut până acum

Şi vă las cu câteva din piesele mele preferate