21 Grams (2003)
Regie: Alejandro González Iñárritu
Scenariu: Guillermo Arriaga
Distribuţie: Sean Penn, Benicio del Toro, Naomi Watts, Charlotte Gainsbourg

“Se spune că în momentul morţii pierdem cu toţii exact 21 de grame.”

De la această idee – nedovedită ştiinţific din câte am aflat după vizionarea filmului – regizorul Alejandro González Iñárritu şi scenaristul Guillermo Arriaga ne propun un film care vorbeşte pur şi simplu despre viaţă şi la finalul căruia mi-a venit în minte expresia: “and then Life happened”.

Dragoste, vinovăţie, ură, dorinţă de răzbunare, atracţie, vicii, îndreptare…o întâmplare, punct şi de la capăt.

Paul se află pe un pat de spital, legat la aparate şi se întreabă dacă aceasta este anticamera morţii, dar tot Paul este un profesor care aşteaptă, cam fără speranţă, un transplant de inimă şi tot el umblă ameţit cu un pistol în mână. Cristina se droghează, înoată şi are o familie fericită, după care tot Cristina este într-o cameră cu Paul care este rănit. Mary îşi doreşte un copil de la soţul ei care este pe moarte, iar Jack este un fost puşcăriaş, reabilitat şi întors către Dumnezeu, dar tot pe Jack îl găsim din nou în închisoare, măcinat de vinovăţie.

Ce au în comun aceste personaje? Ce le face să graviteze unele în jurul celorlalte, în scene în care, aparent, nu au ce căuta împreună?

Povestea este spartă în bucăţi mici, uneori un singur cadru, alteori mai multe, care sunt redate într-o ordine care mai întâi te bagă complet în ceaţă, apoi te plimbă pe mai multe piste, în funcţie de propria imaginaţie, pentru ca puţin câte puţin întâmplările să capete contur şi cronologie. Marele avantaj al acestei tehnici este că te apropii şi te distanţezi de fiecare personaj, îi vezi umbrele şi luminile fără a urma succesiunea reală şi, astfel, personajele sunt nu doar complexe şi complete, ci şi extrem de umane, fiecare din ele poartă în sine o dramă şi un sâmbure de vinovăţie. Fiecare suferă şi speră că viaţa merge înainte sau că poate reîncepe în orice moment.

Întrând în contact cu emoţiile personajelor într-o ordine aleatorie, nu în cronologia emoţională firească (întâmplare – emoţie), filmul devine un carusel.

Dacă ne gândim mai bine, chiar dacă în realitatea fiecăruia, teoretic,  există cronologie, noi o percepem subiectiv şi, de cele mai multe ori, emoţia nu urmează evenimentul sau nu este neapărat adecvată evenimentului. Momentele, zilele, întâmplările nu încetează să ni se reveleze şi mult după ce au avut loc, când noi informaţii şi noi detalii le explică şi le pun în alte lumini, căpătând alte sensuri şi chiar altă valoare.

Cam asta mi se pare că realizează genial Iñárritu în 21 Grams, crează un flux al conştiinţei autentic, haotic şi influenţat de întrebări, de circumstanţe exterioare şi de revelaţii ulerioare, redând practic povestea din interiorul personajelor, aşa cum acestea ar retrăi-o şi regândi-o în diferite momente.

Şi, sărind haotic de la una la alta, mi-am amintit de rândurile lui Paler din Autoportret într-o oglindă spartă:

Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi, la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale.

De prisos să mai spun că toţi actorii joacă foarte bine, dar trebuie să sublinez că Naomi Watts şi Charlotte Gainsbourg mi s-au părut de-a dreptul incredibile.

Dacă a mai rămas cineva care nu l-a văzut, 21 Grams este un must see, te pune pe gânduri şi rămâi cel puţin cu o întrebare:

Cât au cântărit aceste 21 de grame?