Cunoaşteţi celebra dilemă: cartea sau filmul?! Bineînţeles, nu se poate emite vreo regulă. Am văzut multe ecranizări mai slabe decât romanul, aşa cum am avut surpriza să-mi placă mai mult filmul decât cartea.

Cea mai fericită situaţie este când cartea şi filmul fac echipă bună împreună, se completează şi se potenţează reciproc. Se întâmplă rar, dar se mai întâmplă

Apropo de această dilemă:

Doi şoricei, într-o sală de cinematograf, ronţăiau banda unui film.
– Îţi place?
– Cartea era mai bună!

Lăsând gluma la o parte, pentru a putea răspunde întrebării “cartea sau filmul?” este, evident, musai să citim cartea şi să vedem filmul

Romanul Mizerabilii, pe care l-am devorat acum mulţi ani şi pe care mă gândesc că mi-ar plăcea să-l recitesc la un moment dat, a avut parte de cel puţin 20 de ecranizări, cea mai recentă fiind cea regizată de Tom Hooper, cu o distribuţie care nu are nevoie de prezentări (Hugh Jackman, Russel Crowe, Anne Hathaway, Helena Bonham Carter) şi numărând 8 nominalizări la Oscar. Şi numai această informaţie ar trebui să-i facă pe cei care nu l-au citit să dea fuga la Hugo şi să guste povestea în varianta care a dat naştere atâtor pelicule!

Mizerabilii, unul dintre cele mai cunoscute romane ale secolului al XIX-lea, urmăreşte viaţa şi interacţiunile dintre mai multe personaje pe o perioadă de douăzeci de ani, începând cu anul înfrângerii finale a lui Napoleon. Concentrându-se asupra aventurilor protagonistului său, fostul puşcăriaş Jean Valjean, care caută să se îndrepte, să-şi răscumpere greşelile din trecut prin fapte bune, romanul examinează impactul social al acţiunilor acestuia. Se analizează natura binelui şi a răului, a legii, într-o poveste care înfăţişează istoria Franţei, arhitectura Parisului, politica, filozofia morală, justiţia, religia şi diferitele tipuri ale iubirii romantice.

Vă invit să citiţi mai jos un fragment pus la dispoziţie de Editura Art.

Partea întâi

FANTINE

 Domnul Myriel

 În 1815 domnul Charles-Francois-Bienvenu Myriel era episcop la Digne. Era un bătrân de vreo şaptezeci şi cinci de ani şi ocupa scaunul episcopal din Digne de prin 1806. Cu toate că acest amănunt nu are nici o legătură cu faptele pe care le vom istorisi, nu este poate de prisos — spre a fi cât mai exacţi — să amintim aici zvonurile şi vorbele care circulau pe socoteala sa, pe vremea când a sosit în eparhie. Adevărate sau nu, lucrurile ce se pun pe seama oamenilor ocupă adesea în viaţa şi mai ales în destinul lor tot atâta loc cât şi faptele pe care le săvârşesc.

Domnul Myriel era fiul unui consilier al Curţii de justiţie din Aix; viţă de magistraţi. Se povestea că tatăl lui, desemnandu-l ca succesor în postul său, îl însurase foarte de tânăr, la optsprezece sau

douăzeci de ani, după un obicei destul de răspândit în familiile magistraţilor. Deşi căsătorit, Charles Myriel făcuse, zice-se, să se vorbească multe pe socoteala sa. Era bine făcut, deşi cam mic de statură, elegant, distins, spiritual; tinereţea lui fusese închinată în întregime vieţii mondene şi aventurilor galante.

Odată cu revoluţia, evenimentele se precipitară; familiile magistraţilor, decimate, izgonite, hăituite, se risipiră care încotro. Din primele zile ale revoluţiei, domnul Charles Myriel fugi în Italia. Nevasta lui muri acolo bolnavă de piept, boală de care suferea mai de mult. Copii nu aveau. Ce s-a petrecut după aceea în viaţa domnului Myriel? Prăbuşirea vechii societăţi franceze, destrămarea propriei lui familii, întâmplările tragice de la ’93 — mult mai groaznice poate pentru cei emigraţi, care le priveau de departe cu exagerarea spaimei — făcut-au oare toate acestea să se nască în mintea lui gândul renunţării şi al singurătăţii? În ameţeala desfătărilor şi a legăturilor care-i umpleau viaţa să fi primit el oare pe neaşteptate una dintre acele lovituri misterioase şi grozave, care ca teodată doboară, izbindu-l drept în inimă, chiar şi pe omul pe care catastrofele publice nu-l pot clătina nici când îl lovesc în existenţa şi în avutul său? Nimeni n-ar fi putut s-o spună; se ştia numai că se întorsese din Italia preoţit.

În 1804 domnul Myriel era preot la Brignolles. Îmbătrânise şi trăia în cea mai mare singurătate. Pe vremea încoronării, o chestiune măruntă a parohiei sale, nu se mai ştie bine ce anume îl aduse la Paris. Printre alte persoane însemnate, cărora le ceru sprijinul pentru enoriaşii săi, era şi cardinalul Fesch. Într-o zi, când împăratul tocmai venise să-i facă o vizită unchiului său, cucernicul preot — care aştepta în anticameră — se pomeni faţă-n faţă cu Maiestatea Sa. Napoleon, văzându-se privit cu o oarecare curiozitate de către bătrân, se întoarse şi spuse dintr-odată:

– Cine-i omul ăsta cumsecade care se uită aşa la mine?

– Sire — zise domnul Myriel — dumneavoastră vă uitaţi la un om cumsecade, iar eu mă uit la un om mare. Fiecare dintre noi are de câştigat.

În aceeaşi seară, împăratul întrebă pe cardinal cum îl cheamă pe preot şi, puţin după aceea, domnul Myriel află cu cea mai mare surprindere că fusese numit episcop la Digne. Dar ce era adevărat din cele ce se povesteau despre tinereţea domnului Myriel nimeni nu ştia. Înainte de revoluţie prea puţine familii cunoscuseră familia Myriel. Domnul Myriel a fost sortit să îndure soarta oricărui nou-venit într-un târguşor unde nu lipsesc guri care să flecărească şi sunt prea puţine capete care să gândească. Trebuia s-o îndure cu toate că era episcop şi tocmai pentru că era episcop. Dar, la urma urmei, flecărelile în care se pomenea numele său nu erau poate decât flecăreli, zvonuri, vorbe, şuşoteli, chiar mai puţin decât atât: „palavre“, cum se spune în graiul energic din miazăzi. Orişicum, după vreo nouă ani de episcopat şi de şedere la Digne, toate aceste trăncăneli, prilej de discuţii care preocupă la început orăşelele şi pe mahalagii, fură cu totul uitate. Nimănui nu i-ar mai fi trecut prin gând să vorbească despre ele şi nici măcar să şi le mai amintească.

La Digne domnul Myriel venise însoţit de o fată bătrană, domnişoara Baptistine, sora lui, care era cu vreo zece ani mai tânără decât el. N-aveau în slujba lor decât o femeie de vârsta domnişoarei Baptistine, pe nume doamna Magloire, care, după ce fusese „servitoarea domnului preot“, purta acum îndoitul titlu de cameristă a domnişoarei şi de „menajeră a monseniorului“. Domnişoara Baptistine era o persoană înaltă, palidă, slabă, blândă; întruchipa idealul cuprins în cuvântul „respectabilă“, deoarece se pare că o femeie trebuie să fie mamă pentru a fi venerabilă. Nu fusese niciodată frumoasă, dar viaţa ei toată, care nu fusese decât un şir de fapte bune, o învăluise în cele din urmă în ceva imaculat şi luminos; odată cu bătrâneţea, dobândise ceea ce s-ar putea numi frumuseţea bunătăţii. Fusese slabă în tinereţe şi ajunsese străvezie la maturitate, iar sub transparenţa aceasta se întrezărea îngerul. Era mai degrabă un suflet decât o fecioară, întreaga ei fiinţă părea alcătuită din umbră; doar atât trup cât să mai fie femeie; o fărâmă de materie, ascunzând într-însa o lumină; ochi mari, pururea plecaţi; prilej ca un suflet să rămână pe pământ.

Doamna Magloire era o bătrână cu părul alb, grăsună, dolofană, grăbită, care gâfâia mereu, pe de o parte din pricina treburilor, pe de alta, din pricina astmei. La sosire, domnul Myriel a fost instalat în palatul episcopal, cu toate onorurile cerute de decretele imperiale, care-l aşază pe episcop îndată după general, comandantul garnizoanei. Primarul şi preşedintele curţii se grăbiră să-i facă vizita de rigoare, iar el făcu la rândul său vizita de rigoare generalului şi prefectului. După instalare, oraşul aşteptă să-l vadă pe episcop la lucru.

Victor Hugo, Mizerabilii, vol. I, Editura Art, Bucureşti, 2008
Traducere din limba franceză de Lucia Demetrius şi Tudor Măinescu