“The first film about our new millenium”, conform trailerului…În acest caz, opriţi şi deschideţi uşa, vreau să cobor din mileniu!

Din păcate, nu e doar slogan, pentru că atât cartea, cât şi filmul reflectă destul de bine mileniul nostru…Dar să încep cu începutul.

Am citit despre Cosmopolis la Dragoş, care a avut “o supriză plăcută, dar nu foarte”. N-o consideră de recomandat, dar m-au atras ideile anti-capitalism, aşa că am purces la lectură.

Cartea lui Don DeLillo, pentru mine prima de acest autor, mi-a lăsat un gust ambiguu. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nici că m-a impresionat teribil.

Eric Parker, multimilionar/miliardar foarte tânăr pentru aşa o avere, traversează în limuzina-i luxoasă New York-ul. Dar să nu judecăm pripit. Nu este un puştan de bani gata, din contră, este un tip inteligent, a făcut bani din munca lui şi, în ciuda aparenţei superficiale, ascunde oareşce profunzimi în gândire. Una peste alta, personajul a fost o surpriză plăcută. De fapt, majoritatea personajelor romanului sunt interesante, altceva decât am citit de obicei.

Călătoria prin New York este o călătorie printr-o lume a unui capitalism agonizând sau, cel puţin, aşa pare. Bande de indivizi “înarmaţi” cu şobolani se străduie să genereze haos pe străzi şi în magazine, iar Vija Kinski, personajul meu preferat, traduce revoltele ca pe “un protest împotriva viitorului”. Prezentul este deja depăşit, iar premisele lui nu promit un viitor prea bun. Mai mult, acelaşi personaj ne oferă cheia “sistemului”: anti-sistemul (anti-capitalismul) este o componentă intrinsecă a sistemului, care ajută la menţinerea acestuia.

Cu cât e mai vizionară ideea, cu atât mai mulţi oameni lasă în urmă. Despre asta e protestul. Viziuni legate de tehnologie şi bogăţie. […] Care-i cusurul raţiunii umane? […] Se preface că nu vede oroarea şi moartea de la capătul planurilor pe care le construieşte. Acesta este un protest împotriva viitorului. Vor să îl normalizeze, să îl ţină deoparte, pentru a nu distruge prezentul.

Eric iese din globul de sticlă, în care era păzit de gărzile de corp, şi ia contact cu realitatea. Nu este câtuşi de puţin uimit, are în el ceva de autist, nu are reacţii pe măsura evenimentelor ca şi cum nimic din ce se întâmplă nu-l priveşte şi nu are vreun impact asupra lui, dar, cu toate astea, atitudinea nu vine dintr-o lipsă de raportare, ci, mai degrabă, din imposibilitatea de a se lăsa surprins, din senzaţia aceea că nimic nu-l mai uimeşte, se aşteaptă la orice.

Destul cu povestea, mai ales că acţiunea în sine nu urmăreşte ceva, este un pretext pentru a crea combinaţii de imagini la limita realităţii, deloc fanteziste, dar totuşi încă neîntâmplate, ca să zic aşa.

Autor: Don DeLillo; Editura Polirom, 2012; Traducere din limba engleză Veronica D. Niculescu; Nr. pagini: 213

O să redau şi câteva paragrafe, dar să spun câteva vorbe şi despre film.

Cosmopolis (2012)
Regie: David Cronenberg
Scenariu: David Cronenberg, Don DeLillo
Distribuţie: Robert Pattinson, Paul Giamatti, Juliette Binoche, Mathieu Amalric, Sarah Gadon

Pentru că romanul m-a intrigat, în ciuda antipatiei profunde pe care o am pentru Robert Pattinson, am văzut şi filmul Cosmopolis, care se bucură şi de prezenţa lui Paul Giamatti, Juliette Binoche, Mathieu Amalric şi, o apariţie nouă pentru mine, Sarah Gadon, al cărei joc chiar m-a impresionat.

Pelicula respectă foarte fidel cartea, iar filmarea este foarte, foarte faină. Nu mă pricep la aspectele tehnice, dar cadrele sunt perfect create pentru redarea atmosferei, a tensiunii şi a straniei izolări din limuzină, se îmbină şi reflectă foarte bine stările personajelor. La fel, coloana sonoră mi s-a părut genială, sunetul construind, parcă, el însuşi trăirile.

Altfel, filmul mi s-a părut cam lung, de fapt, lungit uneori fără sens. Momentele “goale” şi-au avut rolul lor, doar că, pe alocuri, aş fi preferat să fie tăiate şi înlocuite cu bucăţi din carte care lipsesc din scenariu. Dar, chiar şi aşa, filmul îşi atinge scopul de a ne prezenta o iminentă cădere din prezent.

Pe Robert Pattinson nu-l pot plăcea indiferent ce ar juca şi cât de bine. Mi se pare că este acelaşi în orice rol, dar încerc totuşi să nu fiu foarte subiectivă, să mă gândesc doar la rolul din Cosmopolis şi să remarc că a jucat bine, mai ales că personajul n-a fost chiar uşor.

Nu ştiu ce părere aş fi avut despre film, dacă nu aş fi citit cartea. Cred că m-ar fi prins şi scenariul mi-ar fi plăcut.

Cu cărţile, însă, constat că sunt ceva mai conservatoare, pentru că, totuşi, romanul şi stilul lui Don DeLillo, deşi nu am să le reproşez ceva anume, nu m-au încântat în mod special.

Dar fenomenul reputaţiei e o treabă delicată. Omul se înalţă pe o vorbă şi se prăbuşeşte pe-o silabă.

Toată bogăţia a devenit bogăţie de dragul bogăţiei. Nu mai există nici o bogăţie uriaşă. Banii şi-au pierdut calitatea narativă, aşa cum a facut-o şi pictura la un moment dat. Banii îşi vorbesc lor înşişi.

Fiindcă acum timpul este un bun al companiilor. Aparţine regimului pieţei libere. Prezentul este mai greu de găsit. Este aspirat din lume pentru a face loc viitorului pieţelor necontrolate şi potenţialului de investiţii uriaş. Viitorul devine insistent. Iată de ce, în curând, se va întâmpla ceva, poate azi. Pentru corectarea acceleraţiei timpului. Aducerea naturii înapoi la normal, cât de cât.

Dar să iei viaţa unui alt om? Asta e viziunea noi zile. Sunt hotărât, în cele din urmă, să acţionez. Fiindcă actul violent e cel care face istorie şi schimbă tot ceea ce a fost înainte.

– Ştii ce produce capitalismul. Conform lui Marx şi Engels.
– Proprii săi gropari, a zis el.
– Dar ăştia nu sunt groparii. Asta e însăşi piaţa liberă. Oamenii ăştia sunt o fantezie generată de piaţă. Ei nu există în afara pieţei. Nu au unde se duce, în aşa fel încât să fie în afară. Nu există în afară.