De mai mult timp deschid televizorul din ce în ce mai rar…de fapt, îl deschid frecvent, dar numai ca să mut repede pe hdmi să văd câte un film.

Nici măcar la ştiri nu m-am mai uitat în ultima vreme şi cred că n-am pierdut mare lucru…am tot văzut ştirile de-a lungul anilor şi n-am avut senzaţia că am câştigat mare lucru. Şi dacă nu ştiu ce se mai întâmplă în ţară sau în lume, ce?! Nici când eram mai la curent cu ştirile nu se întâmpla mare lucru…

În fine, am început să scriu pentru că în seara asta, am nimerit pe un canal de ştiri şi mi-au dat lacrimile de ciudă…la ştirea despre încă una din multele glume pe care le fac francezii la adresa românilor.

Deşi nu scriu pe astfel de teme, cred că am spus în mai multe rânduri că nu mi-am dorit niciodată să plec din ţară şi nici nu cred că aş fi în stare. Mă simt prea legată de locurile natale şi, dacă trece prea mult timp fără să fi fost acasă, parcă încep să-mi pierd busola, aşa că să mă rup tărâmurile astea ar fi prea mult pentru mine.

Poate şi pentru că încerc mereu să văd jumătatea plină a paharului, reuşesc să văd frumuseţea în oamenii din jur, să nu generalizez anumite trăsături negative pe care le vedem în unii dintre semenii noştri şi să mai cred în ţara asta şi în români.

Ştirea care mi-a stricat seara o găsiţi detaliată aici, iar filmuleţul este acesta:

Da, nu este prima glumă, nici măcar prima pe care am recepţionat-o şi eu în ciuda lipsei de interes faţă de televizor.

Mi-au picat prost de fiecare dată, dar am ales să-i ignor pe francezii care, la rândul lor, ignoră că românii sunt şi altfel decât ce văd ei în metroul parizian şi generalizează jenant, şi să respect în continuare cultura franceză, să citesc cărţile scriitorilor francezi, să văd cu mare plăcere filme franţuzeşti şi să ascult muzica franţuzească…

Să-l văd însă pe Jamel Debbouze glumind pe seama românilor m-a durut.

Pe Jamel Debbouze l-am apreciat în Amélie şi în Parlez-moi de la pluie. Pentru rolul din Amélie şi pentru simplul fapt că acesta e unul din filmele mele preferate, era cumva pe un piedestal…

Mi-au dat lacrimile când l-am văzut glumind pe seama românilor, nu l-am putut ignora şi n-am să mă mai pot uita la el ca până acum nici în Amélie, nici în alt film…

Politicieni sau tot felul de no name din media franceză îmi sunt indiferenţi şi, deşi e la fel de incorect să facă glume despre noi, nu mă afectează, îmi spun că atâta pot ei şi gata.

Dar atunci când cei pe care-i asimilez unei culturi care-mi place fac astfel de generalizări şi se aruncă în cap de la înălţimea piedestalului, mi se strânge sufletul şi mi-e ciudă…

Jamel Debbouze ar face bine să se documenteze şi să afle despre legătura dintre România şi Tour Eiffel, simbolul Parisului.