Aşa m-a purtat de la o extremă la alta această carte, încât nici nu ştiu ce să scriu despre ea. Trebuie să recunosc că a fost o lectură bulversantă…

Mi-a plăcut, chiar foarte mult, cum este scrisă, cum este “sondat” sufletul uman, cu toate suişurile şi coborâşurile, cu acele trăsături pe care cei mai mulţi ar dori şi chiar caută să le ascundă, dar, pe cât de mult mi-a plăcut, pe atât de mult m-au enervat, uneori, personajele. Poate că tocmai asta demonstrează adevăratul talent al lui D.H. Lawrence de a reda realităţi, de a crea personaje verosimile şi aproape tangibile.

Romanul este povestea familiei Morel. Gertrude, o fată de familie bună, se îndrăgosteşte de un miner şi se căsătoresc. Pe măsură ce căsnicia se dovedeşte a fi cu totul altfel decât spera, iar scandalurile provocate de un soţ alcoolic şi iresponsabil se îndesesc, doamna Morel îşi concentrează toată atenţia şi-şi oferă întreaga afecţiune copiilor. Aceştia devin singura formă de evadare din viaţa ei şi, pe măsură ce copiii cresc, se refugiază complet în relaţiile cu ei.

Cel mai apropiat de mamă şi cel mai “afectat” este Paul Morel, fiul mijlociu, care nu reuşeşte să se desprindă atât cât să trăiască o viaţă proprie. Îndrăgostit mai întâi de Miriam, după care de Clara, ambele mânate constant de dorinţa de a-l avea şi măcinate de nefericirea de a nu-l poseda cu adevărat, probabil nu întâmplător, la fel de obsedate de “posesie” ca şi doamna Morel, Paul nu poate depăşi pragurile interioare şi nu se poate dărui iubirii, singura iubire totală, care-l şi devorează, de-altfel, fiind cea pentru mamă.

Trebuie să spun că, deşi, la nivel mental, cartea m-a impresionat şi mi-a spus multe, cred că ea poate fi cu adevărat “simţită” mai ales de către bărbaţi. Cunosc faptul că relaţiile dintre mame şi fii au o natură specială, fără a fi foarte iniţiată în psihologie, nu-mi este străin conceptul “complexul lui Oedip”, însă, cu toate astea, n-am putut să nu mă simt agasată de relaţiile dintre doamna Morel şi fiii săi, să nu văd în atitudinea şi năzuinţele ei un egoism în formă pură cu consecinţa tristă de a genera adevărate handicapuri emoţionale în viitorii bărbaţi, mai profunde sau mai superficiale, după cum şi relaţiile dintre ei şi mamă au avut, totuşi, intensităţi diferite.

Oricum, indiferent revolta mea din anumite momente ale lecturii, senzaţia generală a fost că nu-mi vine să las cartea din mână.

Maniera în care Lawrence analizează firele sufleteşti şi ţine adevărate lecţii de psihologie prin intermediul personajelor sale, prin stările, emoţiile şi ideile acestora, este foarte faină. Simplu, pornind de la exterior către interior, descriind atitudinile şi reacţiile, uneori subtile, ale personajelor, pentru a le dezvălui şi explica apoi trăirile şi gândurile, nimic nu rămâne neelucidat.

Lily nu se pricepea la nimic altceva decât la dragoste şi trăncănit. William fusese obişnuit să-şi cearnă toate gândurile prin înţelegerea mamei sale; astfel încât, în momentele când simţea nevoia unui partener de discuţie şi în schimb i se cerea să fie un îndrăgostit giugiulitor şi gânguritor, simţea că-şi detestă logodnica.

Nesăbuinţa este într-un fel răzbunarea bărbatului asupra femeii. Bărbatul simte că nu e preţuit cât ar trebui, şi riscă să meargă la distrugere numai pentru a-şi frustra femeia.

Nu-i uşor să cântăreşti cu precizie intensitatea şi căldura sentimentelor nutrite unei femei decât în clipa când s-au spulberat.