Garcia Marquez vorbea într-un interviu despre intenţia sa de a scrie un roman al romanelor. Memoriile, structurate în trei volume, din care la noi a apărut, din câte ştiu eu, numai primul, nu reprezintă ceea ce suntem obişnuiţi să considerăm “memorii”.

Voi povesti cum mi-am scris romanele. Vreau să arăt, cu toată sinceritatea, ce este realitate în cărţile mele, ce este realitate în spatele ficţiunii, care este originea fiecărui episod, a fiecărui personaj; voi face aceasta în primul rînd pentru că mi-am dat seama că pe oameni îi interesează. Credem că ele îi interesează doar pe profesionişti, pe profesori, pe scriitori, pe cititorii avizaţi, dar nu este aşa (…) M-am gîndit să-mi răsfoiesc notele şi mi-am dat seama că este un roman în interiorul romanului şi că acesta este romanul pe care vreau să-l scriu (…) Munca se va apropia de cercetarea ştiinţifică. Dar rezultatul trebuie să fie literar. Nu va fi, sub nici o formă, nici eseu, nici analiză critică, ci numai un roman al romanelor.

A trăi pentru a-ţi povesti viaţa este povestea vieţii lui Marquez din copilărie până la vârsta de 27 de ani când pleacă în Europa, trimis de ziarul la care lucra, poveste a cărei redare seamănă mai degrabă cu un roman, în care regăsim stilul lui Marquez din celelalte scrieri ale sale.

Ce mi-a atras cel mai mult atenţia este descoperirea, în întâmplările vieţii autorului şi în personajele reale pe care le descrie, a surselor de inspiraţie pentru romanele sale, a germenilor poveştilor sale, a modului în care întâmplarea, momentul devin creaţie. Am revăzut, citind, imagini din Ceas rău, Cronica unei morţi anunţate, Despre dragoste şi alţi demoni şi din alte romane ale lui Marquez. Mai mult, privesc A trăi pentru a-ţi povesti viaţa ca pe o carte iniţiatică, pe care ar fi bine s-o citim înainte de a citi alte romane ale autorului. În mod cert, am să recitesc unele din scrierile sale pe care le-am citit acum mulţi ani şi pe care, sunt convinsă, am să le percep altfel acum.

Dincolo de a fi reprezentat inspiraţia pentru opera sa, viaţa lui Marquez este demnă de a fi povestită. “Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti.”

Gabito, cum i se spunea în familie, sau Gabo, cum îi spuneau colegii şi prietenii, unul din cei 11 copii ai unei familii, a trăit întreaga copilărie şi mare parte din tinereţe într-o sărăcie în care foarte puţini ar reuşi să găsească motivaţie şi inspiraţie pentru a-şi urma visul. Este foarte interesant cum, de foarte tânăr, a fost conştient de vocaţia sa şi nimic nu a reuşit să-l abată de la a şi-o împlini. Când deja spera cel mai puţin că va reuşi să-şi continue studiile, a câştigat o bursă şi astfel a reuşit să urmeze liceul. A urmat apoi câţiva ani ai facultăţii de drept, convins de părinţi că trebuie să devină avocat pentru a-şi putea susţine familia, dar după doi ani de facultate, a renunţat şi a încercat să supravieţuiască lucrând ca ziarist pe la mai multe ziare. În tot acest timp, nu a încetat să scrie, publicând povestiri prin ziare şi reviste.

Este grăitor şi impresionant momentul în care i se publică prima povestire în ziarul El Espectador, A treia resemnare, iar scriitorul nu are cinci centime pentru a cumpăra ziarul:

…pînă pe 13 septembrie când am intrat în El Molino şi m-am pomenit cu titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întâi a ultimei ediţii din El Espectador: A treia resemnare. Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare că nu aveam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbolul cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale ale vieţii de zi cu zi, afară de ziar, costau cinci centime: tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pantofilor. M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de nici un cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. […] Când am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborând dintr-un taxi cu El Espectador în mână şi l-am rugat să mi-l dăruiască. Aşa mi-am putut citit prima povestire tipărită, cu o ilustraţie de Hernan Marino, desenatorul oficial al ziarului. Am citit-o pe ascuns în camera mea, pe nerăsuflate şi cu inima bătându-mi nebuneşte.

Pe lângă dorinţa de a reciti o parte din romanele lui Marquez, cartea aceasta mi-a creionat şi o altă listă “de citit”, respectiv anumite romane de Faulkner, Hemingway, Virginia Woolf şi alţii, pe care nu le-am citit încă.O carte şi o viaţa care te fac să te întrebi unde sunt idealiştii de altă dată, gata să se lupte cu orice, să înfrunte sărăcia şi dezaprobarea familiei pentru a-şi urma visul…