“Ca să vezi cât a trebuit să merg ca să ajung aici şi să constat că nu există nici un fel de plan infinit, doar necazurile vieţii, ţi-am spus atunci. Poate că ne purtăm fiecare planul ăsta în noi, numai că e o hartă neclară şi greu de descifrat, de aceea dăm atâta ocoluri şi ne mai şi rătăcim, ai spus tu.”
“Asta înseamnă că tot ce facem intră în viaţa noastră, că ducem mereu în spate tot ce am dorit, am gândit şi am făcut.”
“Viitorul nu e o gaură neagră, ci o pagină albă.”

Am citit prima dată Isabel Allende acum vreo doi ani, Despre dragoste şi umbre, care mi-a plăcut, suficient de mult cât să-mi doresc să mai citesc şi alta, dar nu m-a impresionat. Citind Planul infinit am văzut-o altfel pe autoare, am descoperit un roman mult mai închegat şi care atinge atât de multe teme, laturi ale vieţii, plasându-le foarte bine în contextul social şi ideologic din America ultimei jumătăţi a secolului trecut. După ce am terminat cartea, am aflat că se bazează de experienţa personală a scriitoarei, povestea fiind inspirată de viaţa soţului acesteia.

Isabel Allende surprinde extraordinar viaţa din cartierele mărginaşe cu populaţie hispanică, faţa umană de dincolo de propagandă a războiului din Vietnam, mişcarea hippie, transformările de mentalitate în societatea americană şi în lume în general, criza de valori, fără a părea să urmărească în vreun fel caracterizarea unei epoci.

Personajele sunt cât se poate de autentice, întotdeauna oameni în care se regăsesc extremele, plini de contradicţii, care îşi dezvăluie pe parcursul lecturii atât laturile frumoase, cât şi demonii care sălăşuiesc în fiecare dintre noi. Extremele se regăsesc de-altfel şi în paginile cărţii…pasaje şocante alternând cu pasaje liniştite precum cele din poveştile de la gura sobei, pasaje impulsive alternând cu pasaje calme, discret încărcate cu învăţăminte despre viaţă şi idei interesante.

Deşi uneori dură, alteori tristă, cartea are un real efect pozitiv pe care nu l-aş fi bănuit pe la primele o sută de pagini. Mi-a creat senzaţia că, parcă, viaţa de-abia acum începe, că într-adevăr viitorul este doar o pagină albă. Îmbină extraordinar de interesant ideea de destin cu cea a responsabilităţii noastre, pentru că unul din scopurile romanului pare a fi acela de a revela că totul se află în noi, că ne purtăm în interior destinul, atât în liniile lui bune, cât şi în cele rele. Noi îl determinăm, dar nu doar prin acţiunile evidente din diferite momente, prin alegerile noastre concrete, cât mai ales prin tot ceea ce s-a întâmplat deja, prin ceea ce suntem.

Soluţia pentru orice se află în noi, trebuie numai să ne cunoaştem foarte bine, să avem capacitatea de a urmări, înlăuntru nostru, ceea ce este deja sădit, de când şi de ce. Înţelegându-ne foarte bine viaţa, prezentul, ca şi rezultat al trecutului, ca şi consecinţă a ceea ce deja ni s-a întâmplat, a alegerilor noastre sau a evitării alegerilor, vedem viitorul ca pe o pagină albă pe care o să scriem nu atât ceea ce ne dorim sau credem că ne dorim, cât, în continuare, cine suntem şi de asta depinde totul.

Am înţeles că lucrul cel mai important nu era că scăpasem cu viaţă sau că avusesem succes, aşa cum credeam înainte, ci că-mi căutasem sufletul înnămolit în nisipurile copilăriei. M-am împăcat cu mine însumi, m-am privit cu oarece bunăvoinţă şi am avut o clipă de pace. Cred că acela a fost momentul în care am înţeles cine sunt de fapt şi am simţit că-mi controlez destinul.