Vă povesteam acum un an despre fărâma mea de rai…şi încercam să redau, în imagini, muzică şi doar câteva cuvinte, sentimentul de căldură şi, în acelaşi timp, de libertate pe care mi-l dau locurile în care am crescut…

Zilele trecute experimentam din plin neplăcerea de a fi răcit vara (graţie aerului condiţionat, încă mai experimentez) şi o aşteptam pe mama să vină la mine, să mă răsfeţe, să mă simt iarăşi copilul alintat de odinioară…

Prognoza meteo anunţa caniculă, temperaturi la limita gradului de disconfort termic…aşa încât, ca două femei înţelepte, am decis în ultimul moment că, decât să vină mama să se coacă în Bucureşti, mai bine mă duc eu acasă şi iau o gură de aer curat, la propriu, că nasul nu prea era apt pentru respiraţie…

Zis şi făcut! M-am suit frumuşel în maşină, cu o cutie de şerveţele lângă mine, şi am evadat!

Nu am stat mult, dar a fost suficient să-mi încarc bateriile cu sentimentul de “acasă”, alt acasă decât aici, la mine, s-o vedem pe mămăiţa, care mă mai aştepta de-abia prin august, s-o surprindem cu un buchet de flori şi să-i spunem La Mulţi Ani, pentru că ieri a fost ziua ei

Trecerea de la vreo 33 de grade, câte erau când am plecat din Bucureşti, la vreo 29, câte erau când am ajuns la mama, a fost o schimbare foaaarte plăcută, dar ploaia cu clăbuci care a venit la câteva ore, coborând temperatura la vreo 19-20 de grade a fost o adevărată binecuvântare!

Şi mai relaxantă şi revigorantă însă a fost plimbarea mea…prin copilărie…

Una din cele mai vechi şi frumoase amintiri este acest nuc, de crengile căruia îmi atârna mamaie leagăne…nu mă întrebaţi câţi ani are nucul, că nu ştiu, dar e maaare şi bătrân…

Leagănele erau uneori făcute din sfoară (de fapt, un fitil lat) cu ceva prins de sfoară, pe care să stau cât de cât comod, iar alteori, aveam leagăne din comerţ, ca nişte scăunele colorate, pe care cred că vi le amintiţi cu toţii, dar care aveau defectul de a nu avea sforile suficient de lungi, aşa încât trebuia cumva înădite bine cu alte sfori, ca să ajungă la înălţimea crengilor nucului…fără a cere vreun aviz sau vreo părere de la protecţia copilului, mamaie sau vreun consătean se descurcau foarte bine cu astfel de îndeletniciri şi n-am căzut niciodată, nu am fost rănită şi nici n-am suferit vreo traumă psihică

Din contră, îmi amintesc ce sus se ducea leagănul şi cum vedeam din el, dincolo de grădina noastră, peisaje de vis…

Când nu era leagănul, era poarta, pentru că, oricât făcea mamaie de gardă să nu cumva să mă mai cocoţ ca să mă dau cu poarta (altă expresie nu ştiu), tot reuşeam să-i scap din ochi şi, apoi, să sar repede  jos de pe poartă şi să fug atunci când venea în grabă, certându-mă “aoleu, iar te dai cu poarta! ţi-am zis de-atâtea ori să stai locului…de ce ni-i fi putînd tu să stai ca alţi copii, cuminte, să te joci în curte cu jucăriile?” Nu cred că a găsit încă răspuns la întrebarea asta, dar nici eu nu am aflat oare unde îi vedea ea, la noi în sat, pe acei copii care se jucau cuminţi… )

Mai era în grădină, pe vremea aceea, şi un nuc micuţ, care nu ar fi suportat leagănul…am rămas surprinsă să-l văd acum cât este de mare! Data viitoare vin cu leagăn!

Mi-am amintit şi cât de mult sufeream, eu şi cu vărul meu, că mamaie nu avea niciodată două capre de tăiat lemne…În jocurile noastre de-a indienii şi cowboy-i, în care mă iniţia văr’miu, că eu eram mai mult pe dealuri şi mai puţin pe la televizor să văd ce se mai poartă în materie de filme, aveam nevoie de cai…evident, de doi cai…dar trebuia să ne folosim la maxim imaginaţia ca să considerăm că fiecare călărea calul lui şi caii noşti galopau în aceeaşi direcţie, deşi, în realitate călăream biata capră de tăiat lemne,  una similară celei de mai jos, aşezaţi spate în spate, fiecare la câte un capăt

A, am uitat să vă povestesc câtă muncă era până găseam crengi, beţe, lemne de foc, care să semene cât mai bine cu puşti, pistoale şi alte arme pe care le aveam în dotare…eu, care de cele mai multe ori eram indianul, o chinuiam pe mamaie să-mi facă arcuri să le am pregătite pentru când venea văr’miu, dar aveam dreptul şi la alte arme

Păpădiile au un loc de cinste în amintirile mele legate de aceste jocuri, pentru că galbenul lor intens le făcea candidatele perfecte pentru aurul din comorile pe care le descopeream noi, asta după ce, în prealabil, le culegeam amândoi şi le îngropam în grădină, ca să ne târâm bine şi să ocolim toată grădina înainte de a le găsi, de parcă eram amnezici

Gardurile, cu flori sau fără, nu reprezentau vreun obstacol pentru mine, pentru că, dacă nu eram suficient de mare sau de înaltă ca să le sar, eram suficient de slabă cât să încap fără probleme printre uluci

 

 

 

 

 

 

 

Eh, mai trece timpul şi încep să am şi eu preocupări ceva mai serioase, iar mărul pe care-l vedeţi mai jos rămâne, alături de nuc, unul din pomii mei de suflet…nu făcea mere foarte bune, serios, erau din alea creţeşti, care sunt acre, dar este mărul în care stăteam ore întregi şi citeam

Dacă vă întrebaţi ce are un măr cu cititul, ei bine, avea crengile dispuse în aşa fel încât stăteam ca într-un fotoliu şi, majoritatea crengilor lui fiind aşa, puteam citi la diverse înălţimi, în funcţie de ce citeam şi cât de aventuroasă mă simţeam

Plus că, după cum s-a văzut, are coroana suficient de deasă, încât să nu mă găsească prea uşor aceia care ar fi considerat că e mai util să mă duc să car apă de la fântână (şipoate se numea la noi), să plivesc straturi, să adun urzici, să mă duc în vizite pe la prietene de-ale mamaiei să le transmit cine ştie ce sau alte de-astea ce trebuiau făcute prin gospodărie…

Când nu mă suiam în măr şi simţeam nevoia de a sta, totuşi mai comod, mă ascundeam în câte o căpiţă cu fân sau mă suiam sus pe căpiţă…şi era cu adevărat comod…sunt cărţi (Cei trei muşchetari, Contele de Monte Cristo, Romanul adolescentului miop şi altele) care, în memoria mea, se leagă de mirosul de fân, de mirosul de iarbă proaspăt înverzită sau de umbra făcută pe carte de coroana mărului

Aici unde stau acum, îşi au cuibul, aproape de fereastră, nişte guguştiuci…şi, când îi aud uneori dimineaţa, mă aştept să deschid ferestrele şi să mă invadeze un miros de lămâiţă şi trandafiri, pentru că la geamul copilăriei mele au fost mereu două tufe mari de lămâiţă şi o tufă de trandafiri.

Tot la geam aveam şi un vişin mare, care făcea o mulţime de vişine…acum câţiva ani, am observat că s-a cam uscat şi n-a mai făcut vişine…nu era o mare pierdere, că în jurul casei mai erau mulţi vişini…e drept că, parcă acela era cel mai frumos, cel mai important, pentru că era chiar la fereastră şi nu-mi imaginam drumul decât văzut printre crengile lui.

Dar vişinul ne-a dat o adevărată lecţie de supravieţuire şi renaştere când l-am văzut acum cu crengi noi care, deşi tinere şi parcă firave, sunt încărcate de vişine! Nu poftiţi că încă nu sunt coapte!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ah, m-am întins la depănat amintiri şi uite ce s-a înnorat şi ce ploaie vine!

Mi-ar fi dor să alerg pe o ploaie cu clăbuci, dar să nu uităm că sunt încă răcită şi cred că nici aparatului nu-i plac stropii ăştia mari.

Am o mulţime de melci în faţa blocului, dar nu scot coarnele dacă le spun:

Melc, melc, codobelc
Scoate coarne boureşti
Şi te du la baltă
Şi bea apă caldă
Şi te du la Dunăre
Şi bea apă tulbure
Şi te suie pe buştean
Şi mănâncă leuştean

Nu credeam că mai ştiu cântecelul melcul sigur nu-l ştie sau nu i-am intonat eu frumos, că mă grăbeşte ploaia, cert e că nu a scos coarnele

N-am timp acum să caut un trifoi cu patru foi, că se aude mamaie făcînd gălăgie că iar am intrat cu sandalele albe (alea de bune) în noroiul din grădină, dar, dacă vedeţi vreunul, să vă poarte tot norocul din lume!!!

Tudor Gheorghe – Intr o gradina

Tudor Gheorghe – Sara pe deal

Tudor Gheorghe – Lino Leano