Sau despre cum aparenţele înşala, chiar şi într-o lume sau mai ales într-o lume dominată de aparenţe şi superficialitate…

Cartea scrisă de Muriel Barbery poartă amprenta studiilor în filosofie ale autoarei, fiind în acelaşi timp o lectură plăcută, şi face parte, uneori, din tratamentul oferit de unele cabinete de psihologie parisiene pacienţilor care suferă de depresie. Cu toate recomandările şi în ciuda faptului că se citeşte uşor şi m-a captivat, n-aş putea-o considera literatură.

Despre ce e vorba, pe scurt? Renee este o femeie de 54 de ani, care lucrează de câteva decenii ca portăreasă într-un imobil locuit de bogătaşi parisieni, o portăreasă ca oricare alta, în aparenţă, dar, dincolo de aspectul şi atitudinea, de fapt, îndelung căutate şi exersate, se află o persoană elevată, cultă, atrasă de artă, literatură şi cinematografie. Provocarea vieţii sale a fost să joace convingător rolul de femeie ştearsă, comodă, necizelată, care-şi ocupă timpul cu telenovele, fără ca cineva să poată pătrunde în universul ei şi să înţeleagă că sonorul televizorului ascunde, de fapt, preocupările ei.

Deşi am înţeles că autoarea foloseşte extremele neverosimile tocmai ca să sublinieze, fără a  exagera cu critica şi satira, criza de valori în care se află societatea actuală, trebuie să spun că motivaţiile conduitelor extreme nu m-au convins. Spre exemplu, de ce toată această trudă, de ce atâta simulare la Renee? Motivaţia: pentru că provine dintr-o familie foarte săracă şi este convinsă, şi ca urmare a unor experienţe triste din familie, că orice formă de a-şi depăşi condiţia ar fi mult prea aspru sancţionată de societate, ajungând, poate, la un pas de pierzanie.

Paloma este o fetiţă de vreo 12 ani, copilul supradotat al uneia din familiile din imobil, complet blazată din cauza contrastului dintre lumea ei formată din lecturi, muzică, idei înalte, ca să zic aşa, şi lumea reală în care trăieşte, cu o mamă depresivă, dependentă de terapie şi de medicamente, un tată cu un caracter slab şi o soră isterica. Decide să se sinucidă în ziua în care va împlini 13 ani, înainte de a deveni adult, şi îşi propune ca, până la momentul fixat, să-şi noteze toate cugetările profunde într-un fel de jurnal.

Romanul reprezintă împletirea jurnalelor celor două personaje, fiecare descriind şi ironizând viaţa din imobil, expunând filosofii similare şi aducând, evident, în poveste şi alte personaje. Destul de previzibil, destinele lor se vor intersecta şi se vor influenţa decisiv. Prin aducerea în plin plan a unor aparenţe ce ascund perle de inteligenţă, cultură şi profunzimi, sancţionează superficialitatea şi goana după alt gen de aparenţe a lumii în care trăim.

Deşi nu se compară cu Martin Page ca stil, Eleganţa ariciului neavând totuşi nimic în comun cu genul de “articole glamour”, insistarea pe aceeaşi inadaptare a intelectualului şi ridicarea în slăvi a acestei inadaptări prin contrast cu oamenii superficiali, care reuşesc să se adapteze, în încercarea de a condamna societatea de consum şi de a sublinia aviditatea după non-valori a epocii în care trăim, începe deja să mi se pară clişeu. Chiar dacă temele şi felul în care sunt abordate şi “elucidate” nu sunt lipsite de profunzime, cărţii îi lipseşte greutatea şi subtilitatea, dând uneori impresia unei cărţi de dezvoltare personală, plină cu aşa da, aşa nu,  primite mură-n gură, dar totuşi camuflate în rândurile unui roman.

Şi totuşi, o recomand pentru atunci când treceţi prin momente grele, perioade stresante şi vă doriţi să evadaţi şi să zâmbiţi…o lectură plăcută, doldora de vorbe faine, de idei la ne-am gândit deja, dar parcă nu reuşeam să punem punctul pe i…Mi-au atras atenţia multe pasaje faine, nu atât prin inedit, cartea nespunând ceva nou, ceva cu care să rămâi după ce o termini, ci mai mult pentru că scriitura e punctuală şi exprimă frumos, uşor de reţinut, concluziile multor întrebări pe care ni le punem.

“Cred că luciditatea face succesul amar, în vreme ce mediocritatea mereu trage nădejde la ceva.”

“Oamenii trăiesc într-o lume unde cuvintele, şi nu faptele, au putere, unde competenţa supremă este stăpânirea limbajului. E cumplit pentru că, în fond, suntem primate programate pentru a mânca, a dormi, a ne reproduce, a ne cuceri şi securiza teritoriul şi, fiindcă cei mai înzestraţi pentru asta, cei mai animalici dintre noi, sunt întotdeauna duşi de nas de către ceilalţi, cei care vorbesc bine, deşi ar fi incapabili să-şi apere grădina, să aducă un iepure pentru cină sau să procreeze cum se cuvine. Oamenii trăiesc într-o lume în care cei slabi sunt cei care domină. E o injurie teribilă adusă naturii noastre de animale, un gen de perversiune, o contradicţie profundă.”

“Dacă există într-adevăr un lucru pe care-l detest e situaţia în care oamenii îşi transformă neputinţele sau alienările în crez.”

“Folosim o parte deloc neglijabilă din energia noastră pentru a intimida sau a seduce, aceste două strategii asigurând, de unele singure, căutarea teritorială, ierarhică şi sexuală care animă conatus-ul (forţa vitală) nostru. Dar nimic din toate astea nu ajunge în conştiinţa noastră. Vorbim despre iubire, despre bine şi rău, despre filosofie şi civilizaţie şi ne cramponăm de aceste icoane respectabile precum căpuşa însetată de câinele ei mare şi cald.”

“Dacă te temi de viitor este pentru că nu ştii să construieşti prezentul şi, când nu ştii să construieşti prezentul, te amăgeşti că vei putea s-o faci mâine şi te-ai dus pe copcă, fiindcă mâine sfârşeşte întotdeauna prin a deveni astăzi, nu-i aşa?”

“E pentru prima oară când întâlnesc pe cineva care caută oamenii şi care vede mai departe. Poate să pară ceva banal, dar eu cred că este profund. Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim cu noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conştienţi că nu ne vedem decât pe noi înşine în celălalt, că suntem singuri în deşert, am înnebuni.”

“Aşadar suntem civilizaţii atât de măcinate de gol, încât nu trăim decât angoasa lipsei? Nu ne bucurăm de bunurile noastre sau se simţurile noastre decât atunci când suntem asiguraţi că putem să ne bucurăm şi mai mult de ele? Poate că japonezii ştiu că nu guşti o plăcere decât fiindcă o ştii efemeră şi unică şi, dincolo de această cunoaştere, sunt capabili să-şi construiască viaţa cu ea.”

“Ea vede în dragoste rodul unei alegeri raţionale (de genul www.gusturilenoastre.com), în timp ce eu fac din ea vlăstarul unei pulsiuni delicioase. În schimb, suntem de acord cu un lucru: a iubi nu trebuie să fie un mijloc, trebuie să fie un scop.”