Cartea autobiografica a lui Gunter Grass a facut mare valva, continand marturisirea scriitorului, castigator al Premiului Nobel, ca in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, s-a inrolat voluntar in trupele Waffen-SS. Pasajele dedicate acestui aspect sunt incarcate de vina, autorul cautand disculparea adolescentului neinformat cu privire la razboi, indoctrinat de propaganda si care, in realitate, nu a amplificat si nu a contribuit cu nimic la ororile din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Acum ca am lamurit acest aspect, din punctul meu de vedere, nesemnificativ decat in sensul formarii si oferirii de teme viitorului scriitor, ma gandesc ca Decojind ceapa nu a fost cea mai buna alegere pentru inceput. Desi mi-a placut foarte mult stilul, e ceva ce mi-a lasat o impresie sub asteptari…Sunt capitole si fragmente de-a dreptul savuroase, dar sunt si pasaje…cum sa le zic…fara sare si piper…pagini de lancezeala.

Si totusi, talentul de povestitor al lui Gunter Grass este de necontestat, motiv pentru care cu siguranta voi citi si Toba de tinichea.

Este insa interesant, printre altele, cum prezinta Grass cele trei forme de foame care l-au macinat: foamea de mancare, in perioada razboiului, cand este obsedat de ea, foamea de dragoste, care il face pe tanarul soldat sensibil la orice prezenta feminina si foamea de arta, pe care si-o satisface prin desen, apoi sculptura, poezie, proza.

Evocarea copilului si adolescentului din el la persoana treia…scenele in care copilul invata cum se recupereaza banii de la datornici…capitolul “Noinufacemasa” in care povesteste despre un tanar blond, arian, desprins parca din filmele cu soldati nazisti, care refuza sa manuiasca arma si exaspera toti superiorii cu justificarea “noi nu facem asa”…capitolul dedicat profesorului de arta culinara care, in timpul marii foamete, ii invata sa gateasca extraordinare feluri de mancare fara a avea la dispozitie nici un ingredient…povestile despre mesele organizate ulterior de fostul soldat si despre discutiile imaginare cu invitati din lumea filosofiei, artei, literaturii…prima iubire consumata intr-o capita de fan…pentru toate astea, cartea merita citita.

Pe mine m-a cucerit cu metaforele presarate pe tot parcursul cartii si cu felul in care evoca memoria si amintirile…pare ca nu reuseste sa le stapaneasca, sa le ordoneze, fiind mai degraba el controlat de ele…nu scriitorul, ci memoria lui asterne pagina dupa pagina, cu indoiala fireasca privind fidelitatea amintirii, pe care o avem uneori privind in trecut…mi-ar placea sa recitesc din cand in cand pasaje din ea…

Atunci cand este asaltata cu intrebari, amintirea se aseamana unei cepe, care ar dori sa fie decojita ca sa se scoata la iveala ceea ce sta scris acolo si poate fi citit litera cu litera: arareori lipsit de echivoc, adeseori scris in oglinda ori incifrat in cine stie ce fel. Sub prima coaja, ce inca mai fosneste uscat, se gaseste urmatoarea, care, abia desprinsa, lasa sa se vada o a treia, umeda, sub care asteapta si susotesc a patra si a cincea. […] Ceapa are multe foi, Ele sunt nenumarate. Abia ce i-ai jupuit una, ca se si innoieste. Tocata, te face sa lacrimezi. Abia cand o decojesti spune adevarul.

Chihlimbarul pretinde ca ne trezeste mai multe amintiri decat ne-am dori. El conserva ceea ce ar trebui sa fie demult digerat, eliminat. El acopera tot ceea ce i s-a oferit spre cuprindere pe cand se afla inca in stare moale, lichida. El contrazice subterfugiile.